Groaznicul deces în chinuri din timpul furtunii de joi din București

28 mart. 2022
1158 afișări
Groaznicul deces în chinuri din timpul furtunii de joi din București
Eugen Istodor: Groaznicul deces în chinuri din timpul furtunii de joi din București

La ora șase dimineața era acolo. La șapte și la opt. La nouă, la zece și jumătate

La 11 am coborât din bloc și am trecut pe lângă ea ca și cum ar fi fost un prieten vechi, o bodegă unde-ți bei schwartzul zilnic și nu-l mai vezi. Am trecut ca pe lângă un tramvai în stație, nu-i mai știu șina, nu-i mai aud scârțâitul pe șină. Salcia creață era acolo. Plină de muguri, golașe și legănându-se într-un dans monoton. La unșpe și ceva spre doișpe, s-a ițit peste stradă un vânt rece și rău, un vârtej de blocuri, părea, un rău parcă adus de tancurile rusești, un fior rostogolit tocmai de la război, așa părea. Eram încă pe stradă, nu credeam că e așa de rău, dar era ascuțit. Brăzda și tăia obrazul. Aducea în dans turbat părțile goale de lapte condesat și rădăcini de morcovi. Învelișuri de parizer și rosături de ambalaje sony. Stranii cuplări, de unde le aducea acest vânt, blestemat.

Nu ploua, dar erai plouat cu chiștoace de țigară, limbi de pisică de lemn,  păhăruțe de plastic lipicioase

Semnele a tot felul de ritualuri de gașcă gălăgioasă, ritualuri de recreație ale elevilor erau în aerul acela. Tocmai trecuseră gunoierii și umpluseră aerul cu praf. Și praful ajunsese iar pe trotuar, acum însă tot ce rămăsese secret iar era măturat. Și n-am auzit cum acest vânt rău, între iarnă și primăvară, a frânt salcia. Nu știu ce i-a venit acestei salcii, ce soroc, ce soartă face ca salcia mea să pleznească. Un vecin care se trezea cu ea zilnic, a văzut-o crescând, îl însoțea în ultima țigară a nopții și prima cafea a amiezii, acest vecin s-a trezit auzind-o pleznind pe caldarâm. Cică creața s-ar fi rupt în două. El care o urmărea în creșterea ei copilăroasă zicea că partea nouă a pompat prea multă viață în cea iernatică și vântul rău a frânt-o, într-un asemenea clipă de pompare a sevei.

Straniu gest care face din prea multă viață seninătate a frângerii

Creața s-a rupt, știu eu sigur, în timp ce dansau în jurul ei coji de portocală uscată – că-n acel loc din fața blocului un locatar avea mania asta, să-și arunce portocala acolo doar coajă.

Omul meu nu era de față, dar, ce să spun, aproape a plâns simțindu-i lipsa. Golul. Amieze de atunci înghite cafeaua cu noduri. Și apoi au venit drujbele, forța zgomotoasă și fără suflet. Salcia era deja împrăștiată pe stradă ca o țeastă spartă. Ici colo rămășițe ale unei vieți ce nu se mai aduna. Când am venit seara îmi venea să adun țăndările și să fac un cap mare pătrat. Să reconstitui nu ce fusese, ci ceea ce n-a fost niciodată salcia aia. Era chiar așa spartă, ca un cristal, ca o sticlă de sticlă.
Și au venit drujbele și din zgomotul drujbelor a rămas un ciot. Un ciot de juma de metru. Ceva ce nici de un baston n-ajuta.

Cum calculaseră drujbele?

Cred că graba de a trece prin frunziș a făcut dintr-o salcie un ciot. N-avea cum altfel să se ajungă la un ciot, nici de un baston de om convalescent nu ajuta. Venise furtuna, plecase vântul și fugise frigul. Și drujba desăvârșise toana grea a naturii, miopia de o oră două a vântului. Salcia măreață a ajuns un ciot. Cu drujba. După gărgăunii omului. Ciotul. Pe-aici e drumul spre locul durerilor.

Nota B365.ro: Despre alte drujbe, alte vietăți și alte locuri din București:

Cookies