God Save the Chicks sau The Drama Queen vs The Real Queen

M-am uitat și eu ca tot omu’ pasionat de Monarhia română inrudită cu cea britanică, dar și ca telespectator al filmului "The Crown”, la ciunga tabloidă teve de la CBS, de 8 milioane de dolari încasări, găzduită de vestita miliardară Oprah pentru CBS, pe care fugitivii psihanalitici H&M au livrat-o cu succes planetar.

Bomba din scoica hârjoanelor de familie regale, ca probleme globale ale omenirii, nu-i așa, n-avea cum să nu se sprijine pe filozofia vindicativă a BLMismului – the new orange- Rasismul.

Iar replica “devastatoare”, care a lăsat-o pe Oprah câteva secunde cu gura deschisă, a fost replica unui membru al Familiei Regal, pun pariu că este genul Prințului Phillipe: „Auleou, să vedem ce culoare o să aibă ăla micu’!?”

Oroare. A tresărit toată planeta, partea alb închis. Și urmează un ocean de înjurături. Salvate în cloudul de aur al omenirii. Nu e ca și cum ai întreba: „Ce-ar fi dacă ar ieși ca mă-sa mare!? “ Sau “Dacă are părul roșu ca tac’su și pielea ca mă-sa!”. Ca să mai dăm niște replici „de culoare” din arsenalul intim al oricărei familii de pe globul ăsta. Nu. Discuțiile despre culori nu sunt rasiste. Rasismul este o persecuție, nu o ipoteză genetică cu prilejul unor discuții de alcov la care Meghan nu a fost de față.

Gândindu-mă la „ai noștri ca brazii”, acum îmi dau seama cât de nedrept și cât de rasist a fost înjurat Prințul Radu Duda de către români, doar pentru că era singurul român din onorabila Familie Regală autohtonă. Ceea ce, noi, românii, experimentăm de ceva amar de vreme, și pe care l-am putea numi autorasismul nostru cel de toate zilele. 

Meghan a lui Harry, ăla micu’ (al șaselea în rankingul urmașilor la tronul Angliei) a devenit stareța atenției mondiale, reușind să facă ce și-ar dori orice actriță și femeie din lume, să fie mult mai cunoscută, la pachet cu acea specie de (auto) compătimire de care au în plus nevoie cei care provin din minoritățile persecuate istoric.

Numai că pe lângă narcisismul și depresia, boli pandemice ale secolului XXI, trumpismul mesianic din secția de #șoubizdamulți  a Americii este complementar unui  fenomen sociologic american care ne arată un nivel de deranj național fără precedent, pe muchia unui război civil așa cum observa la învestitură însuși Moș Biden.

S-o luăm telegrafic pentru toți republicanii și monarhiștii interesați să fie dreptate în lume. Dar și pentru cei care îi cred pe ducii de Sussex, duși de acasă in curtea casei lor din Santa Barbara, cumpărată cu 14,5 milioane de dolari, unde au un coteț pentru găini salvate. Găini salvate dintr-o crescătorie. Și unde echipa lui Oprah Winfrey a filmat cuplul hrănindu-le cu cereale. Un fel de Nimicul care ne omoară, ca să parafrazez titlul cărții lui Neil Postman, “Distracția care ne omoară”.

Ce-avem noi aici,dincolo de trashul teve al denunțului care a divizat atât de tare Marea Britanie, încât Piers Morgan și-a părăsit șoul de dimineață, „Good Morning Britain”, în urma unei dispute cu coprezentatorul de culoare, Alex Beresford. So… 

Unu la mână…

Avem un băiat traumatizat psihanalitic de moartea misterioasă a mamei și de scandalurile începute în anii ’80 dintre tatăl lui, prințul Charles, și Lady Spencer, vestita Lady D, ajunsă post mortem fantoma anti-regalismului de tabloid. 

Meghan dorește să fie și victimă, și erou, și Lady Di-ul tuturor femeilor și tinerilor de pretutindeni, și prințesă, și vedetă, și fugită superior la mama acasă, și prezentă zilnic în presă, și lider global, și pe canapea cu Oprah, și politician, și influencer, și actriță, și producător de filme Netflix, și lider al afro-americanilor împotriva rasismului global” – cum bine observa avocata și jurnalista Claudia Postelnicescu.

Meghan Markle, de care eu nu auzisem ca actriță în viața mea, a ieșit din tiparul unei „lumi noi” create de cea mai mare armă contemporană, televizorul. Despre care Woody Allen spunea că este locul unde se aruncă și se sortează gunoiul zilnic.

Așa cum Prinț Harry, la rândul său, este un caz clasic de PTSD psihanlitic, în care pentru moartea mamei sale vinovați sunt cei din Familia Regală – și poate că așa și e. 

Ziarul de stânga Libération – ca să revelăm și perspectiva celor mai mari chilări de regi – scria :

”Familia regală britanică este o capcană, o groapă fără fund din care este aproape imposibil să scapi, o cămașă de forță în care orice inițiativă sau viziune personală este ștearsă, suprimată. O închisoare de aur, foarte strălucitoare chiar, dar tot o închisoare.” 

Și, pe cale de consecință, singura care trebuie salvată de acolo este, nu-i așa, Meghan, substitutul mamei sale, care a jucat rolul neadaptatei la Curtea Regală, care nu știa, nu-i așa, că nu apăruse încă pe Netflix, filmul ăla despre albi supremaciști și cu bani ,”The Queen”, „că in fața Reginei trebuie făcută o reverență” – am incheiat incredibilul citat. 

Ca atât de alte multe lucruri neștiute pe care a trebuit să le îndure luând de bărbat un membru al Familie Regale, Ducesa de Sussex  a subliniat că viața în sânul familiei de Windsor a fost atât de dificilă, încât “de multe ori n-a mai vrut să trăiască.” 

Lăsând la o parte faptul că gravidele nu s-au prea consemmnat în literatura de specialitate gânduri de sinucidere, decât eventual în depresiile post natale – corpul trăind o mare bucurie instinctuală a gestației – imitația americană a prințesei Daiana a trăit în modul „show off” itinerariul soacrei sale, vestită victimă a presei de tabloid și a închisorii de aur. 

Scandalul este uriaș, casa regală torpilată, Marea Britanie divizată, și audiențele acestui meghan trash show sunt intrecute doar de interviul din 1993 al lui Oprah cu Michael Jackson. 

Că acest interviu a apărut la scurt timp după ce Palatul Buckingham a anunțat că investighează acuzațiile de bullying la adresa a mai multor angajați ai Palatului pe care starul cu statut de actriță, nevastă și ducesă, i-a făcut să părăsească slujbele de “needucați” ce erau, este desigur un amănunt care pălește în fața așa zisei autovictimizări rasiale nedovedite.

Alte acuzații, cel puțin la fel de mari precum cele care au falsificat războiul din Irak la care Anglia a fost parte armată, au mai fost, în ordinea importanței, următoarele: 

„Meghan a spus că Kate a făcut-o să plângă, că de fapt s-au căsătorit cu trei zile înainte de nunta oficială din 2018 și că viitorul lor copil va fi o fetiță . (…) O altă secvență jenantă pentru Palatul Windsor a avut loc atunci  când Harry a explicat că tatăl său, prințul Charles, viitorul monarh cu casă în Transilvania, nu mai răspundea la apelurile sale, înainte ca cuplul să se distanțeze de responsabilitățile regale, la începutul anului 2020”.

Numai că de data asta, Familia Regală Britanică nu a mai tăcut royal după canapea ca-n alte dăți, ci a ieșit cu un comunicat de-o ironie care spune multe despre „albețile lor”: 

„Întreaga familie este întristată să afle amploarea dificultăților trăite în ultimii ani de Harry și Meghan”, se afirmă în comunicatul recent al Buckingham Palace. „Problemele ridicate, cu precădere cea legată de rasă, sunt îngrijorătoare. Chiar dacă unele amintiri ar putea diferi, ele sunt luate foarte în serios și vor fi analizate de către familie în particular”. Și „Harry, Meghan și Archie vor fi întotdeauna membri mult iubiți ai familiei”

Și uite așa se consumă și se clickuiește până la adânci bătrânețe cel mai mare Junk Tv din istoria atât de încercată a tabloidismului anglo saxon.

În care se dovedește, incă odată, că oriunde intervine un american sau o americancă (vezi cazul Regelui Edward al VIII-lea, abdicat pentru americanca Wallis și întreținut până la moarte pe banii Coroanei britanice), ori prințul este transformat într-o broască râioasă ori se întâmplă un război fake, după care premierul Angliei, Tony Blair își cere scuze națiunii pentru cârdășia anglo-saxonă din Irak, cu peste un milion de morți la activ, ori, recent, s-a întâmplat Brexitul atât de mult aplaudat de către nepoții de peste Atlantic ai Imperiului.  

Ca să-l parafrazez pe Richard al III-lea în actul V al piesei cu același nume: „Un cal, un cal, rahatul meu pentru un cal!”