Probabil buimăcit și el de această iarnă cu apucături de primăvară, gândăcelul acesta urban s-a pomenit aruncat – sau s-a urcat de capul lui – într-un autobuz STB.
Cum se întâmplă în astfel de situații cu călători clandestini din clasa nevertebratelor hexapode, ceilalți călători din autobuz îl observă, iar unul dintre ei l-a și fotografiat și l-a povestit în comunitatea „Ești din Sectorul 2”:
La plimbare cu 143, pe Colentina, alături de un nou călător. Trăiește bine, are căldură și mâncare din belșug
Călătoria cu gândăcelul prin Colentina, pe traseul STB 143, ne-a amintit tot felul de momente mai mult triste decât vesele de pe la noi prin oraș, când gândaci, ploșnițele sau alte vietăți mai dau năvală în locuri pe care noi le considerăm habitatul uman exclusiv.
Și ne-a mai amintit, e drept că într-un mod puțin cam dubios, de „Gândăcelul” Elenei Farago.
Am organizat rapid o ședință de redacție, ca să stabilim dacă ar fi bună ideea unei variante a acelei poezii, doar să înlopcuim gândăcelul, să-l plimbăm cu STB și, mai ales, să-l lăsăm în viață, că toți am plâns când eram mici la strofa aioa în care moare, mai țineți minte?
Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
Ședința a durat puțin concluzia a fost unanimă, rezultatul e mai jos.
De ce-mi faci poză pe traseu
Om călător, tu nu știi oare
Că mă simt ca la închisoare
Sau ca-ntr-un neplăcut pliseu?
De respirat, respir și eu
Și-mi place prin oraș și mie
Și milă trebuie să-ți fie
De minimul confort al meu.
De ce nu-ncerci, măcar un pic,
Din perspectiva mea să vezi
În loc să mă subestimezi?
Că n-am bilet? Dar sunt prea mic!
Așa scâncea un Gândăcel
Prin STB, pe un traseu,
Pe unde poate-am fost și eu
Dar nu l-am întâlnit pe el.
Tu l-ai văzut? E e mititel
Un scaun el nicicum ocupă,
Doar pe spătar un pic îl pupă,
Cât să te ia fior nițel.