CONTRIBUTORSNICE TO MEET YOU

Frumusețea se naște în noi. Armonia interioară produce frumusețea exterioară

”Gusturile nu se discută” spune o zicală des folosită pe plaiurile noastre. Nu că străinii nu le-ar avea și ei pe ale lor care exprimă fix aceeași chestie: impresiile oamenilor sunt subiective și nu ai cum să schimbi asta. Este ok ca fiecare să aibă ce părere vrea, să își aleagă ce îi place și să se comporte cum vrea. Marea problemă atunci când distrugem orice etalon este că rămânem fără repere, fără educație și, mai târziu, dar inevitabil, fără sens și mulțumire sufletească. Gusturile nu se discută, dar dacă nu s-ar fi discutat nu s-ar mai fi scris nicio carte. Pe cine mințim, până la urmă? Aceasta este întrebarea când vine vorba de gusturi. Cum putem să spunem că preferințele nu sunt discutabile când am creat un întreg ansamblu de standarde care să mențină un oarecare tip de orientare morală, estetică, artistică, socio-economică?  Când gusturile vor fi complet eliberate de echilibrul critic, omenirea va decădea progresiv până la limita de jos a naturii sale.

Frumosul te cheamă

Când vorbim despre ce se face sau nu se face, despre ce e admirabil sau grotesc, despre cum se face sau cum nu se face folosim cuvântul ”frumos”. Nu e frumos să te scobești în nas. Nu e frumos să bei ca un porc. Nu e frumos să vorbești urât. Nu e frumos să-ți pui tapet cu cristale pe pereți. Nu e frumos să-ți faci turnulețe la casă. Nu e frumos să te îmbraci obscen. Nu e frumos să miroși urât. Bun, putem admite că frumusețea nu este doar o caracteristică a esteticului, deși oricare dintre aceste acțiuni pot fi vizualizate și pot stârni una dintre emoțiile de bază, și anume dezgustul. Frumusețea este și o caracteristică a moralității, dacă nu este, chiar mai întâi de toate, o caracteristică a moralității.

În greaca veche ”kalon” este cuvântul folosit pentru a descrie frumosul. În limba engleză, kalon a fost preluat și transformat în ”call”, care înseamnă ”chemare”. Prin urmare, ceva frumos, e ceva care te cheamă. Dacă aprofundăm înțelesul filosofic al acestei terminologii, ceva cu adevărat frumos, este ca un mesaj divin, care te cheamă să-l asculți, să fii martor la miracolul existenței și al lumii create de zei.

Ca în orice domeniu, dezbaterea este purtată de foarte mulți indivizi, cu foarte multe opinii și argumente variate, dar care pot fi puși la un loc și apoi împărțiți în două mari categorii: conservatori și liberali sau tradiționaliști și moderniști. Unul dintre apărătorii frumuseții pe baze tradiționaliste este filosoful britanic Roger Scruton, cel care a realizat acum câțiva ani un documentar intitulat De ce frumusețea contează? și care a criticat pe larg cultura pop în cartea sa Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți. Câteva dintre ideile lui Scruton vor fi extrem de atractive, printre care: 

Arta cere măiestrie, iar măiestria cere muncă

Arta nu poate fi doar de o idee care trece imediat în reprezentare. Arta este o idee care va trece în reprezentare după ce artistul va dobândi prin exercițiu tehnica sau metoda prin care să creeze.  Comparația se poate face aici între Pieta lui Michelangelo și Un stejar lui Michael Craig-Martin.

Piațeta lui Michelangelo
Piațeta lui Michelangelo
Un stejar - Michael Craig Martin
Un stejar – Michael Craig Martin

Arta este inutilă, odată ce i se impune o utilitate, nu mai este artă

Preluând citatul lui Oscar Wilde, Scruton argumentează că singurul scop al unui lucru frumos este să producă o stare de înălțare spirituală. Singurul lucru pe care frumosul ni-l cere este să-l contemplăm, să-l privim fără a interveni sau fără a ne dori ceva de la el. Spune Scruton că fața unui bebeluș te bucură tocmai pentru că nu ai nicio așteptare de la el, doar te încântă prospețimea și puritatea lui. Comparația se face aici între arhitectura modernă și arhitectura tradițională.

Casă britanică, Sussex, Anglia, Marea Britanie
Casă britanică, Sussex, Anglia, Marea Britanie
First Christian Heritige, Amsterdam
First Christian Heritige, Amsterdam

Arta nu este artă pentru că așa zice artistul, ci pentru că este consacrată

O altă discuție este aceea legată de desacralizarea artei prin fatul că orice poate fi considerat artă, Pisoarul lui Michel Duchamp este cel mai cunoscut exemplu și deschizător de drumuri în arta contemporană. Orice obiect semnat devine o operă de artă la decizia celui care a avut ideea de a vedea obiectul într-o nouă lumină. Scruton face aici diferența dintre Patul nefăcut al lui Eugene Delacroix și Patul lui Tracey Emin.

Patul – Tracey Emin
Patul nefăcut – Eugene Delacroix

Nu doar vizualul face obiectul remarcilor lui Scruton, ci și muzicalul. ”Cântărețul iese în evidență tocmai acolo unde ar trebui să o facă muzica. De observat aici contrastul cu tradiția interpretării clasice, în care cântărețul servește muzica, retrăgându-se în spatele notelor pe care le scoate”. Prin urmare, filosoful britanic ne spune că o compoziție de Mozart poate fi interpretată de orice muzician, fără ca muzicianul să fie vreodată pus ca importanță înaintea creației, el este doar un mijloc prin care arta se manifestă. Spre deosebire de Madonna, unde imaginea ei constituie atracția principală, apoi ceea ce cântă, noile melodii fiind doar mijlocul prin care prezența ei se menține în mentalul fanilor: ”Bitch, I’m Madonna/ Cățeao, Eu sunt Madonna” fiind printre ultimile încercări de a ne reaminti cine este ea.

Nu există artă egoistă

Nu mai este cazul să vorbim despre manifestări și mai recente pe care Scruton, în 1998, nici măcar și le-a imaginat, precum ego-cântăreții. Selly nu este un mijloc de manifestare a artei muzicale, nici măcar nu este muzician, ci apelează la o formă ritmată (pseudo-muzicală) prin care face o etalare a unor așa-zise atuuri: ”Sos, în cantități industriale/ Boss, femeia ta îmi dă târcoale”. Sau Abi: ”M-a văzut femeia ta-n oraș/Instant m-a iubit/ M-a văzut, te-a părăsit/ Altă zdreanță n-ai găsit”. Cum ar spune un etolog care se respectă, primatele masculi care au cel mai larg acces la femelele din cadrul grupului sunt masculii alpha. Și până la urmă, maimuța Homo sapiens a descoperit destul de târziu arta, dovadă că se poate trăi și fără frumusețe, doar că într-un  fel limitat și schimonosit, mai exact: urât!

Bun, poate m-am lăsat convins de argumentele tradiționaliștilor și am ieșit din sfera de neutralitate în care mă simt eu cel mai bine când vine vorba de un subiect asupra căruia mă aplec cu multă curiozitate. Poate fac asta tocmai pentru că nu sunt de acord că scopul artei este de simplu mijloc de ilustrare simbolică a lumii în care trăim. Nu pot să mă împac cu ideea că dacă trăim într-o lume plină de gunoaie și de poluare, va trebui să mă duc la muzeu și să văd o instalație în care artistul și pus propriile excremente în conservă. E pe bune, opera se cheamă  Rahatul artistului de Piero Manzoni.

Frumusețea ca valoare morală

Cum spuneam la început, frumusețea nu este doar o chestiune estetică, ci fundamental o chestiune morală. Și e nevoie să avem măcar o serie de principii care să conserve o ecologie morală. Știu că acum revenim la o discuție care ne preocupă de milenii: ce e bine și ce e rău? Cum pot să știu că frumosul meu e și frumosul altuia? Cum am grijă să nu impun o dictatură a frumuseții? Ei bine, acestea sunt niște întrebări cu adevărat complicate.

În Evoluția Moralității, Richard Joyce încearcă să ne explice cum am reușit să creăm principii și valori, să ne spună dacă suntem programați genetic să acționăm moral, sau doar dacă suntem constrânși de societate să ne adaptăm pe baze etice într-un grup cu scopul de a beneficia de protecția colectivă – știm sigur că un Homo sapiens singur în savană nu ar fi avut șanse de supraviețuire. Ce ne spune el? ”La fel cum selecția naturală biologică nu poate crea o creatură care are un sistem flexibil de formare a credințelor și care formează întotdeauna credințe adevărate, nici nu poate construi o creatură care are o capacitate flexibilă de a evalua valoarea subiectivă a lucrurilor și care să o facă întotdeauna corect.

Prin urmare, suntem captivii propriilor preferințe. Din moment ce ne alegem sau suntem constrânși să alegem că ceva este adevărat, vom începe să construim judecăți despre realitatea observabilă care să ne ajute să o încadrăm în tiparul propriilor noastre credințe anterior formate. Mai simplu, dacă cineva crede că arta trebuie să fie frumoasă și elevatoare își va alege să observe o serie de trăsături și elemente (flori, statui, culori) care vor defini limitele între care ceva este ”aproape frumos” și ”extrem de frumos”. Altcineva, care crede că arta trebuie să fie o reprezentare simbolică a lumii în care trăim sau o decizie de reinterpretare a scopului unui obiect își va alege să observe o serie de elemente (pisoar, excremente, ciment, plastic) care vor defini limitele între care ceva este ”aproape ilustrativ” și ”extrem de ilustrativ”.

Ce e înăutru, e și afară

Nu putem judeca această percepție, nu avem dreptul să limităm dreptul altcuiva de a alege ce tip de observație asupra lumii îl ajută să se conecteze mai profund cu propriile emoții. Dacă cineva își va alege să își cultive dezgustul uitându-se la o cutie cu excremente de artist, este la fel de bine ca cineva care alege să-și cultive dragostea uitându-se la Sărutul lui Gustav Klimt.  Viața este despre ce cultivi în interiorul tău, iar ce cultivi acolo, va ieși la suprafață în lumea în care trăiești, indiferent dacă este vorba despre artă, emoții, gânduri, caracter. 

Legat de percepția mea subiectivă, răspunsul meu simplu ar fi că ceva frumos ne înalță. În termeni mai complecși se cheamă elevație. Ceva care ne face să fim un pic mai mult decât niște maimuțe goale preocupate doar de băutură, mâncare și sex. Ceva care, într-o lume tot mai curățată de sacru, de mistic și de spiritual ne menține sufletul în armonie, ne oprește din fuga după bani și recunoaștere și ne cheamă, șoptindu-ne: sunt aici, privește-mă și bucură-te!

Nota B365:  Pentru combinația lui unică de înțelepciune, deșteptăciune, candoare și mirare, noi am bea în fiecare zi cafeaua cu Andrei, doar că n-avem destul timp. Dar, când prindeți niște răgaz, mai citiți de la el, merită:

Elogiul luzărilor. E uman să ratezi, să pierzi și să nu știi

Comportamentul copilului e oglinda sufletului părinților

Nu mai întrebați copiii ce vor să se facă atunci când o să fie mari, că habar n-au, din fericire!

 


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button