FOTO | Un uimitor muzeu în aer liber în București: expoziția de stâlpi de lemn, de fier și de beton, aparent fără niciun rost pe lume. „La fiecare șase luni îi reclam și nimic”

Opt fotografii, un singur personaj: stâlpul care nu mai are nicio treabă. Pe grupul de Facebook „Sector 2 – Informații și Dezbateri”, domnul Marius a publicat opt fotografii care, puse cap la cap, arată ca un catalog de expoziție. Subiectul: stâlpul bucureștean în trei ipostaze materiale.

Avem exemplarul de lemn, crăpat pe verticală, cu scoarța dusă și cu vreo cinci coliere de metal care nu mai strâng nimic. Avem exemplarul de beton, gri, ciupit, proptit lângă fațada ventilată a unui bloc nou, ca un unchi venit în trening la o nuntă cu dress code. Și avem exemplarul de fier, subțire și înclinat cu câteva grade peste trotuar, în ceea ce pare o poziție de așteptare.

Ce au în comun: nu mai țin niciun cablu. Cablurile au plecat în subteran. Stâlpii au rămas: „Fie ei de lemn, de beton sau de fier, sigur nu durează atât să-i dai jos”, scrie autorul postării, cu încrederea cuiva care încă socotește lucrurile în ore. Nu în decenii.

Materialele lor sunt un tabel cronologic. Al ultimilor 60 de ani

Priviți fotografiile în ordine și veți vedea, de fapt, o linie a timpului. Stâlpul de lemn este generația cea mai veche, din vremea când electrificarea se făcea cu ce se găsea în pădure. Betonul a venit peste el, ca soluție modernă, industrială, definitivă. Fierul galvanizat, cu becul curbat elegant, e ultimul val.

Trei tehnologii, trei epoci, trei filozofii de stat. Toate în picioare, simultan, pe aceeași sută de metri de trotuar. Pentru că, în timp ce ei stăteau, în jurul lor totul se schimba. Piatra cubică a devenit asfalt. Asfaltul a fost desfăcut și pus la loc de câteva ori. Casele fără etaj au devenit blocuri cu geamuri generoase și panouri de fibrociment.

Telefonul fix a devenit fibră optică. Pe trotuar a apărut un easybox. Pe stradă a apărut parcarea cu plată, cu tarif afișat pe panou albastru. S-au schimbat primarii, partidele, monedele, standardele de iluminat public și, de câteva ori, direcția generală a istoriei. Ei au rămas. Stâlpii au fost săriți de progres cu o consecvență care, în alte situații, s-ar numi performanță.

Ipoteza sentimentală: poate că nimeni nu are inimă

Explicația administrativă vine imediat mai jos și e plictisitoare. Până acolo, merită luată în serios varianta emoțională.

Poate că stâlpii aceștia nu au rămas din nepăsare, ci din delicatețe. Ei au fost primii acolo. Erau pe poziție cu mult înainte ca Rareș Hopincă să fie primar al Sectorului 2, înainte de asfalt, înainte de blocuri, pe vremea când strada era piatră cubică sau, în variantele mai puțin norocoase, direct noroi.

Un stâlp de lemn din Sectorul 2 este, practic, o rudă bătrână. Nu mai contribuie la gospodărie, dar a văzut lucruri. Ține minte cum arăta cartierul înainte de blocuri. A asistat la trecerea de la lampă la neon și de la neon la LED. Nu-l dai jos pe unul ca ăsta cu drujba, ca pe un obiect. Îl lași la locul lui, îl saluți din mașină și te faci că nu observi că nu mai are niciun rol.

Ar putea fi interpretarea care explică elegant doi ani de nemișcare. Restul explicațiilor sunt cu hârtii.

Sesizări la șase luni, rezultate zero

Domnul Marius spune că trimite sesizări de aproape doi ani, ritmic: „La fiecare șase luni îi reclam și nimic”. Adaugă și ce i se pare culmea – că e vorba fix de zona din jurul primăriei. Concluzia lui, formulată ironic: ori inspectorii „s-au îmbolnăvit de orbul găinii”, ori nu mai umblă nimeni pe străzi.

Și se vede clar în fotografii: stâlpii sunt acolo, drepți, tăcuți și complet degrevați de orice atribuție.

Cine taie, de fapt, un stâlp

Nu primăria de sector. Stâlpul de pe trotuarul din Sectorul 2 nu e al lui Hopincă. E, după caz, al distribuitorului de energie electrică, al Companiei Municipale Iluminat Public București, al STB sau al vreunui operator telecom. Lista apare în dispozițiile Primăriei Generale publicate în Monitorul Oficial al Capitalei ori de câte ori cineva vrea să umble la un stâlp.

Cât despre cabluri, ele pleacă în subteran prin Netcity – parteneriat public-privat pornit din 2007, cu primele lucrări pornite de Sorin Oprescu. Peste 3.000 de kilometri de rețea subterană până acum. Procedura are trei pași, în ordinea asta: Netcity construiește canalizația și notifică operatorii, operatorii își mută clienții jos, iar ultimul pas, tăiatul și strânsul cablurilor vechi, îl face Compania Municipală Iluminat Public. Adică Primăria Capitalei. Sectorul nu apare nicăieri în lanțul ăsta.

Iar când cablurile au plecat și stâlpul rămâne singur pe trotuar, drujba e tot a proprietarului. Primăriei de sector îi rămâne partea grea: să sesizeze, să insiste, să trimită Poliția Locală, să bată la ușa PMB până cedează cineva. E o muncă de corespondență, nu de teren. Și, judecând după fotografii, corespondența merge lent. Între timp, stâlpii își continuă mandatul. Al lor, spre deosebire de altele, nu are termen și nu se supune la vot.