FOTO | „Un setebeu damblagiu intră în spital”. Când n-aveai telefon să filmezi un tramvai deraiat prin București, la gazeta Veselia se făceau caricaturi într-o veselie

Înainte să existe live-uri, story-uri și avalanșa de clipuri filmate pe fugă, orașul își consuma nervii în alt fel. Adicătelea prin satiră. Iar caricatura asta din revista Veselia în care „un setebeu damblagiu intră în spital” nu e doar o imagine amuzantă dintr-un alt București, ci dovada unei epoci în care râsul era la liber, iar ironia mușca fără să ceară voie.

În paginile gazetei Veselia, caricaturiștii nu menajau pe nimeni. Autorități, instituții, moravuri, tipologii urbane, toate deveneau material pentru umor. Exista o acceptare tacită că satira face parte din viața publică, că e sănătoasă, că e necesară. Era, dacă vreți, o formă de igienă socială. Oamenii râdeau de ce nu merge bine, tocmai pentru că sperau, măcar în glumă, că lucrurile se pot îndrepta.

Dacă azi scot telefonul ca să filmez un tramvai deraiat sau o țeavă spartă care inundă o stradă (sic? nu, nici măcar sic, e prea frecventă treaba în București), astfel de momente nu mai ajungeau în ziare, ci direct pe rețelele sociale. Bine, și nici nu mai ajungeau desenate. Pe atunci nu aveai dovada video, dar aveai interpretarea mai frumoasă decât realitatea brută. Sau brutală.

Hai să nu mai râdem, interzis la „Veselia”

Ș-apoi a venit comunismul. Și, odată cu el, sfârșitul acestui tip de libertate. Satira a fost domesticită, controlată, golită de conținut. Nu mai aveai voie să râzi de cine trebuia, ci doar de cine ți se permitea. Nu, nici de STB. Caricatura a rămas, dar și-a pierdut colții. Dintr-un instrument de critică a devenit unul de propagandă sau, în cel mai bun caz, de divertisment inofensiv. Cumva, râsul a fost pus în lesă.

Intimidarea de azi e mai subtilă, dar reală și deloc veselă. Deși trăim într-o epocă în care oricine poate filma orice, libertatea de a ironiza nu mai e atât de sigură pe cât pare. Nu mai vine cenzura clasică, brutală, ci presiunea aia difuză, cu telefoane și mesaje. de intimidare. Jurnaliștii nu sunt opriți să publice, dar sunt întrebați de copii, părinți, familie. Adică poate se mai gîndesc. În locul unei caricaturi publicate senin într-o gazetă, avem astăzi o autocenzură care se insinuează lent. Aș spune că nu prea lent, ci lento, lento, dar sigur. Nu mai e nevoie să ți se spună direct că nu ai voie, e suficient să știi că dacă publici ceva… câte puncte de suspensie se pot pune? Toate.

Și, cu toate astea, atunci un desenator putea transforma haosul orașului într-o glumă acidă, fără teamă. Și astăzi poți face asta, dar depinde pe cine superi. Așa că „Veselia” nu era doar o gazetă umoristică, era un spațiu în care societatea își permitea să se privească în oglindă și să râdă de propriile-și defecte. Iar caricaturi precum „Un setebeu damblagiu intră în spital” nu erau doar glume, ci forme de libertate.

Te-ar mai putea interesa și:

• FOTO | Adorabil tramvai la plimbare pe Podul Ferdinand, o călătorie spre Vechiul București
• Ce faci dacă găsești obiecte pierdute în tramvai, troleibuz și autobuz. STB: Însușirea bunului găsit nu este o întâmplare „norocoasă”, ci o faptă care se sancționează
• VIDEO | Se amenajează noile stații STB de pe Bd. Expoziției, unde se schimbă și șinele. Toate refugiile de tramvai din București vor arăta ca aici