FOTO | Surviving Hell, jocul la care devenim zilnic mai buni fără să vrem și unde gropile sunt probe. În București, suntem în cel mai greu nivel din ultimii 10 ani

Că tot e la modă cu 2016 vs 2026, ei bine, Bucureștiul pare să fi făcut călătoria înapoi în timp. Căci, hey, în 2016 gropile istorice din orașul nostru chiar începeau să dispară și au dispărut ce au dispărut până când, surpriză, azi, în 2026, orașul s-a umplut din nou de gropi.

Nu „apar câteva denivelări”, nu „se mai strică pe ici, pe colo”, ci efectiv ai senzația că asfaltul cedează pe zone, în ritm propriu, ca un material care nu mai are niciun chef de viața asta.

Și, cel mai enervant, gropile din București nu sunt genul acela micuț, suportabil, pe care îl înghiți cu un oftat. Sunt cratere serioase, din alea care te obligă să frânezi brusc, să schimbi banda ca un jucător de biliard și să te rogi în gând pentru amortizoare.

Eu am început să conduc în București ca un om care face drumeție pe teren accidentat: scanez în permanență, îmi aleg „traseul” printre obstacole, îmi ajustez viteza nu după limită şi iar am coşmaruri că rămân în drum. 

La Foișor, de exemplu, pe lângă linia de tramvai, sunt gropi lângă șine, asfalt sfărâmat, bucăți care par că s-au desprins în timp, strat cu strat. Nu e un „incident”, e o stare. E genul de loc unde te întrebi dacă asfaltul a obosit sau noi am obosit să tot așteptăm.

Apoi, atenție dacă treceți prin intersecția Ștefan cel Mare cu Barbu Văcărescu, mai ales dacă veniți de pe Barbu Văcărescu, șii acolo e o ditamai capcana. 

Și, dacă vrei să înțelegi paradoxul bucureștean complet, te duci pe Dimitrie Pompeiu, în zona corporatiștilor, unde se presupune că totul e despre eficiență, planificare, grafice și deadline-uri. În realitate, bulevardul e un test de slalom și răbdare. Acolo nu mai e vorba doar de gropi izolate, ci de sentimentul general că drumul e un lucru temporar, un concept, nu o realitate stabilă. Zona arată de parcă asfaltul e mereu „în așteptare”: când se peticește, se strică; când se strică, se ocolește; când se ocolește, se strică altă parte.

Gropile din București, ca pe vremea „adopțiilor”

Partea cea mai ciudată e că Bucureștiul a mai fost aici. Dacă ai memorie de oraș de acum vreo zece ani, îți amintești perioada în care gropile erau, practic, decorul permanent. Erau atât de multe încât nu mai spuneai „am dat într-o groapă”, ci „pe unde n-ai dat?”.

Și, ca orice oraș care încearcă să supraviețuiască prin umor, a apărut la un moment dat și ideea aceea cu „adoptă o groapă” – un fel de protest cu zâmbet amar: dacă tot nu le repară nimeni, măcar să le luăm în grijă, să le punem nume, să le facem parte din comunitate.

Acum, când craterele se înmulțesc iar, senzația nu e de șoc, ci de déjà-vu. Doar că, între timp, am crescut ca oraș în promisiuni și în nervi. Ne-am obișnuit cu ideea că există „intervenții”, „reparații punctuale”, „se lucrează”, dar la nivelul roților, realitatea e simplă: gropile apar mai repede decât dispar.

Și, cel mai deprimant, gropile au o calitate pe care administrațiile nu o au mereu: sunt consecvente. Le găsești în fiecare sezon, în alte locuri, cu alte forme, dar cu aceeași certitudine. Înveți trasee mai bune, îți amintești unde e craterul de lângă linia de tramvai, îți faci harta personală de supraviețuire. Asta e, de fapt, adaptarea bucureșteană: nu reparăm orașul, îl ocolim. Profesional.

Dacă Bucureștiul ar fi un joc, gropile ar fi nivelurile. Și, din păcate, pare că tocmai am trecut iar la un nivel mai greu.