Dacă s-ar purcede la un nou recensământ al Bucureștiului, am descoperi cu stupoare că populația orașului s-a dublat sau chiar s-a triplat de la ultima mare numărare. Și de data aceasta chiar nu mai putem da vina pe frații noștri de aici sau de dincolo de Prut. Și ca să nu se supere moldovenii, a scris asta o moldoveancă. Dar acum știm sigur că la o populație de (hai să zicem) două, trei, patru milioane de bucureșteni, există o populație paralelă. De stâlpișori.

Am tinde să credem că raportul este de doi stâlpișori la un om. Când au început să apară prima dată acești stâlpișori am zis că este un lucru ce poate fi benefic. Mai delimitezi trotuarul de șosea, mai lași loc liber lângă eventuale terase, magazine… Ce putea să fie rău? Nici nu ne puteam imagina.
Cumva, Bucureștiul s-a transformat din micul Paris în marele cimitir de stâlpișori. Ce ți-e moda cu acele cruci lăsate amintire pe oriunde s-a întâmplat o tragedie, ce ți-e cu acești stâlpișori care pare că au început efectiv să acapareze și să sufoce orașul. Nu puțini oameni se trezesc în miezul nopții transpirați după un coșmar înfiorător, în care visează că primarul oricărui sector a intrat la ei în dormitor și le-a încercuit patul conjugal cu toți stâlpișorii pe care îi mai avea în magazia de la Primărie.
Și dacă nu mă credeți, e suficient să priviți această imagine din București, pe strada Toamnei, la intersecție cu strada Eminescu, unde Biserica Tuturor Sfinților este vegheată de toate trecerile de pietoni posibile, baricadate de toți stâlpișorii rămași pe stoc. E matematica pură, sfântul și stâlpișorul, sfântul și stâlpișorul și tot așa… fiecare cu trecerea sa de pietoni, pe drumul spre Rai. Doamne ajută să și oprească mașinile.

Acum, lăsând glumele la o parte, oare ce este în mintea acestor oameni care ne conduc? Atunci când aleg să transforme acest oraș într-o creatură miriapod cu milioane de piciorușe sub forma de stâlpișori? Cum justifică oamenii aceștia decizia de a pune zeci și sute de stâlpișori pe distanțe de nici 20 de metri? Au o logică aceste decizii sau mergem după bancul cu Ștefan cel Mare și cum dădea el numele locurilor prin care trecea? Măria ta, aici avem o piatră și un neamț. Piatra Neamț să îi fie numele!
Bine, răutăcioșii ar spune că de fiecare dată când un stâlpișor își împlinește destinul și contul bancar al unor oameni face ”ka-ching”. Oare la fel se întâmplă și cu trecerile de pietoni? Nu de alta, dar aici, la intersecția Toamnei cu Eminescu, pare că cineva a rămas cu multă vopsea și a zis că să nu se risipească aiurea, așa că a făcut o zebră la zebră peste zebră. Un fel de „da cine v-a lucrat aici?”, dar mai răuț.
Pe același subiect, tot de prin București: