În anul 1912 se puneau bazele transportului cu tramvaiul modern și construcția infrastructurii pentru noile garnituri. Primele bucăți de șină au fost cumpărate de la compania nemțească „Westfaliche Stahlwerke Verband” și pregăteau terenul pentru retragerea din circulație a tramvaielor trase de cai.
Cea mai mare provocare a fost montarea șinelor și efectuarea sudurilor la șinele încrucișate. Această fotografie datează din anul 1925, când zeci de bărbați lucrau la o încrucișare de șine sudate în apropiere de Splaiul Independenței.

Joncțiunile erau inițial asamblate în atelier și în depouri, în zonele speciale de strungărie și lăcătușerie. Apoi erau transportate pe bucăți pe marile bulevarde din oraș. Și, pe măsură ce sistemul de transport „creștea”, au început să răsară și pe străduțele cochete din perioada interbelică.
În următorii trei ani, Societatea de Transport București a comandat primul lot de tramvaie electrice. Echipele de muncitori au reușit să construiască nu mai puțin de 8.320 de metri pătrați de hale acoperite. Patru hale moderne, destinate depozitării și întreținerii garniturilor care aveau să revoluționeze transportul public. Aflate lângă actualul Spital Colentina, în zona șoselei Ștefan cel Mare, au găzduit inițial o tranșă de 52 de vagoane motor și 10 remorci. De data aceasta, furnizorul a fost o companie austriacă, Simmering din Viena. Însă partea electrică a acestor garnituri era produsă tot în Germania, de firma A.E.G. din Berlin.
După ce infrastructura a fost pusă la punct, iar garniturile erau pregătite, în anul 1929, tramvaiele cu cai dispar de pe străzile Capitalei, pentru ca un an mai târziu „Micul Paris” să aibă cinci kilometri de șine pentru tramvaiele electrice. Acestea deserveau zona din centrul orașului, de la Bulevardul Regina Elisabeta, la Brătianu, prin care erau conectate Piețile Universității și Unirii, ca apoi să se extindă la celebrul Pache Protopopescu și Halele Centrale.
Te-ar mai putea interesa și: