Vă mai aduceți aminte scările blocurilor copilăriei și adolescenței noastre? Sincer, nu ar trebui să fie foarte greu, multe dintre ele, din păcate, au rămas blocate în timp, ca acum 30 – 40 de ani, cu aceeași zugrăveală veche, tristă, var alb și eventual vopsea albastră, cu ușile de la intrare vopsite în verde.
Ca o paranteză, las aici un pic de nostalgie nejurnalistică. Era locul unde ne strângeam cu toții să facem poștă prima țigară din viața noastră, locul unde ne piteam de părinți sticlele de Tanita prin cutiile poștale ale vecinilor. Scările unde descopeream pentru prima dată sărutul și dulceața lui sau unde ne strângeam în zilele de vară pentru un joc de Rentz, telefonul fără fir, flori, filme, fete și băieți. Colțul nostru de lume unde cei mai golănași jucau gropicica cu monede călcate în prealabil de tren ca să nu mai aibă vreo denivelare sau unde se făceau adevărate campionate mondiale de ping-pong, întrerupte nu de ploi, ci de vecinii care nu înțelegeau importanța acelor momente și ne stricau fileul improvizat ca să poată intra în scară, nu înainte de a șuiera printre dinți: „fiecare la scara lui!”
Pentru copiii și adolescenții de atunci, scările blocurilor noastre aveau ceva magic în ele. Apoi am crescut și am descoperit că, de fapt, magia era doar în imaginația și mintea noastră, că acele blocuri comuniste, cutii de chibrituri, nu aveau nimic special nici în scările lor. Devenea urâcios totul, mai ales faptul că nu existau lifturi în blocurile de 4 etaje, iar la 30 de ani deja am fi preferat să fim teleportați în apartamentul nostru, nu să fim nevoiți să urcăm niște scări ale suferinței.
Există și scări unde imaginația și bunătatea oamenilor transformă niște locuri banale, fade, în oaze de frumos, de bucurie. Sau chiar de sete de cunoaștere și de carte. Astfel, într-un bloc din București, din gândurile a doi oameni care mereu vor să facă bine, administratorul blocului și o doamnă extraordinară, care tocmai voia să elibereze casa de cărțile copilăriei și adolescenței sale, s-a născut ideea bibliotecii în scara blocului, unde sloganul, perfect de altfel, este „împrumută și citește”. Sau poți să iei, nu se supără nimeni dacă pleci cu o carte și nu o mai duci înapoi. E semn că cineva a făcut ceva bun și altcineva s-a îndrăgostit de o cărticică.
După ce am postat pe Facebook că donez cărțile copilăriei și adolescenței și nu s-a arătat nimeni interesat, l-am întrebat pe președintele blocului dacă nu știe vreo asociație, fundație care și le-ar dori. Știam că sprijină asociații și fundații. Mi-a spus să îl las să se gândească două zile. După două zile, m-a sunat. Om de acțiune. Gata! Am vorbit, facem corpuri de bibliotecă la ambele scări și sub sloganul „împrumută și citește”, oricine își poate lua o carte. Deci îmi țin și cărțile acasă, nu în casă, a scris bucureșteanca pe Facebook.
Prima persoană care a lăsat cărți în biblioteca din scară a fost o fetiță. Iar inițiatorii mini-proiectului de scară de bloc speră că printre primii care vor pune mâna pe-o carte să fie și copii.

În comentarii, mai mulți bucureșteni au publicat fotografii cu mini-bibliotecile din blocurile lor. Se pare că e o idee din ce în ce mai răspândită.
Asociația noastră de proprietari dispune și ea de o mini-bibliotecă destinată tuturor locatarilor. Deși fotografia este mai veche, între timp biblioteca s-a îmbogățit cu numeroase volume, devenind un mic colț magic. Lozinca noastră este „Ia o carte, bucură-te de ea și returnez-o sau pune alta în loc”, a scris o bucureșteancă.

Și uite așa, în unele colțuri de București, tineri și bătrâni, oameni mai citiți sau mai puțin citiți, cu toții se pot bucura de o carte bună, se pot reîntoarce în timp la poveștile și cărțile care ne-au captivat copilăria și adolescența. Și, exact așa cum spune și autoarea acestei inițiative, „așa se naște o comunitate”. Mai că îmi vine să mă duc să văd dacă trebuie să fii neapărat din acel bloc să împrumuți cărți. Sau dacă poți să îți faci și un abonament de cititor „flotant”. Sau dacă pot să aștept pe la ușă și să pătrund fraudulos în scară. Doar să duc una-alta și să văd pe îndelete ce cărți sunt pe-acolo. Și poate nici nu plec cu mâna goală, cine știe. Nu de alta, dar tare mi-e dor să recitesc ”Elevul Dima dintr-a șaptea”.
Te-ar mai putea interesa și: