O rampă care lasă ultimele trei trepte intacte, e prea îngustă pentru un cărucior și mult prea înclinată pentru un scaun rulant, a apărut la o scară de bloc din Sectorul 4. Primăria n-a comentat. În schimb, secția de comentarii a livrat ceva proză urbană. Iar gluma cea mai neagră – ”rampa de ultimul drum”, o spun fix oamenii pentru care rampa ar fi trebuit să conteze.
A pornit de la o postare scurtă în grupul Acțiunea Comunitară Tineretului. Domnul Anatolie a pus două poze în care se vede un fel de fâșie de asfalt scurs peste niște trepte și a scris doar atât: „Pe lângă garduri, borduri și arbuști noi, pare că se fac și rampe de acces. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.”
Și a fost, exact așa. Și de râs, și de plâns.
Ce se vede în poze e o bandă de asfalt negru, turnată peste o scară de bloc, oprită fix înaintea ușii. Mai sus rămân trei trepte. Mai jos, o pantă atât de abruptă încât pare proiectată de cineva care a auzit cuvântul ”rampă”, dar nu l-a văzut niciodată aplicat în realitate.
Adrian a pus diagnosticul tehnic, scurt: „Pe panta aia nu încape nici măcar un cărucior de copil, darămite un scaun rulant. Iar până la pantă, pe primele trepte o să se leviteze.”
Levitație. Cam ăsta e mijlocul de transport prevăzut în proiect.
Aici e momentul în care cartierul s-a întrecut pe sine. Lucrarea o fi ratată, dar comentariile din dreptul ei sunt o capodoperă.
Vlad a încadrat-o muzeal: „Viziunea artistului.” Daniel a dus referința mai sus: „ceva cum rar vezi, ar fi gelos și Brâncuși.” Brâncuși a făcut o Coloană a Infinitului, dar în sectorul 4 avem artistul care a făcut Panta Imposibilului.
Apoi a venit dezbaterea despre destinatar, pentru că lucrarea evident nu e pentru oameni. Mihai: „Pentru trotinete.” Gabriel: „Este pentru biciclete.” Marina: „Rampă de acces pentru pisici și câini???” Iar Felicia a închis licitația: „Cred că sunt doar pentru cărucioarele de piață, cele de la Catena.”
Premiul pentru cinism fin îl ia Gaby: „E perfectă, că oricum nu trebuie să urce până sus.”
Și, inevitabil, a venit și partea cu banii. Nic spune: „100% s-a încasat frumos pe lucrare.” Victor are și cifra: „Pe deviz, rampa 6.000 lei.” Iar Săndel a rezumat întreaga școală românească de execuție: „Au vrut bine, dar fără creier, a ieșit prost.” Peste tot plutește, personajul de folclor, Dorel: „O să fie trimis Dorel să vă rezolve problema.”
Pentru că sub toate glumele bune e o realitate care nu e deloc amuzantă. O rampă de acces se face pentru un singur lucru: ca un om care nu poate urca treptele să ajungă, totuși, acasă. Asta nu o face. Persoana în scaun rulant pentru care, teoretic, s-a turnat asfaltul ăla nu poate folosi nici panta, nici cele trei trepte rămase deasupra.
Cu alte cuvinte, s-a cheltuit ca să se rezolve o problemă de accesibilitate și problema a rămas exact unde era, doar că acum e vopsită în negru. De aici și gluma care le-a rămas oamenilor în gât: „Rampa de ultimul drum, d-aia e și neagră.”
E umor de subsol, din ăla pe care îl faci când ai văzut prea multe lucrări ”gata” care nu funcționează. Nu e răutate. E felul în care un cartier întreg spune, râzând, că nu mai are încredere.
Și ca să fim corecți: nimeni din comentarii nu e împotriva ideii de rampă. Dimpotrivă. Remus a observat lucid că „execuția lasă de dorit, e clar că nu e intervenția primăriei de sector” și a adăugat că Sectorul 4 are un program de rampe de acces „chiar bine făcute”. Ceea ce se potrivește cu profilul unui sector care se laudă constant cu lucrări de accesibilizare. Deci nu programul e de râs. Asta de aici, da. Și poate un pic de vină poartă și Primăria, că a tot întârziat să le facă și acestor oameni o rampă bună, așa cum știe ea să facă. Restul îl știe deja toată scara. Inclusiv omul de la etaj, care aștepta o rampă și a primit o glumă.