FOTO | Imagini de colecție cu Dâmbovița cum poate nu ați mai văzut-o. Acum șapte decenii era parcă mult mai verde și cu mai puțin graffiti, evident

Dâmbovița de astăzi este departe de a fi valorificată în București precum râurile care despart marile capitale europene, spre exemplu Tamisa în Londra, Sena în Paris sau Vistula în Varșovia (păstrând proporțiile la primele două, bineînțeles). Până la urmă, și amenajarea „apei dulci” ce străbate Capitala a venit considerabil mai târziu, astfel că și din această cauză Bucureștii au fost „repetenți”, problema inundațiilor și a ieșirilor din matcă fiind una care i-a terorizat pe cetățeni în secolele precedente.

Bucureștenii secolelor precedente au avut o relație de „love-hate” cu Dâmbovița, pe măsură ce aceasta a trecut prin toate etapele sale de transformare și modernizare până la aspectul și cursul din ziua de astăzi. Spre exemplu, în poza de mai jos din arhiva Agerpres vorbim despre un cuplu care privește romantic peste oraș de undeva de pe un balcon aflat chiar pe Cheiul Dâmboviței, la foarte mică distanță de Podul Izvor. În secolul al XIX-lea în schimb, pe când lumea își vărsa fără jenă resturile menajere, măcelarii aruncau la fel ceea ce rămânea din carcase sau ceea ce nu mai era de trebuință lânarilor sau tăbăcarilor plutea pe luciul râului, în Capitală erau cunoscute următoarele versuri:

„Mai sunt gârle ce au țărmuri/ adumbrite de răchiți/ Sau de sălcii pe sub care/ plutesc bărci cu-ndrăgostiți/ Dar pe malul Dâmboviței cresc scaieți și pălămidă/ Și n-a produs pân-acuma/ decât febră tifoidă”.

Dâmbovița de acum șapte decenii, parcă mai romantică și categoric mai verde

De asemenea, nu putem să nu observăm faptul că în poza de mai jos, ce datează din anul 1956, lipsesc cu desăvârșire gardurile ce separă acum malurile râului de trotuar și carosabil. Totodată, faptul că Dâmbovița, pe atunci fără maluri betonate și amenajate, părea considerabil mai mică decât în ziua de astăzi, însă și mult mai predispusă la a fi scăpată de sub control în cazul unor inundații serioase.

Odată cu amenajarea rețelei de metrou din București, între 1985 și 1988 se amenajează în București rețeaua de drenare a apelor subterane, dar și acoperirea fundului Dâmboviței cu o cuvă de beton care practic să uniformizeze albia râului. Nivelul râului urma să fie controlat de la lacul de acumulare amenajat în acea perioadă, respectiv Lacul Morii. Desigur, măsura a fost îmbrățișată de o bună parte dintre bucureșteni, deranjați de vegetația neîngrijită, dar și de mirosul greu de suportat al apei din lunile calde.

Citește și

• De la sacale la țâșnitoare – povestea apei de băut din București. În ce an a apărut prima cișmea din oraș
• „Hanul fără nume” din București. Povestea ascunsă și deloc dulce a colțului sărăcăcios din cartierul Dudești
• Neștiuta poveste a îmblânzirii râului Dâmbovița, care taie Bucureștiul. De două ori pe an fugea din matcã, rupea podețe și inunda cartiere întregi