FOTO I Mascaronii, misterioase chipuri care păzesc casele de epocă, adunați într-o colecție de o mare frumusețe. Cine e visătorul care inventariază fețele Micului Paris

susținut de

de: Antoaneta Dohotariu

29 dec. 2025

2244 afișări

FOTO I Mascaronii, misterioase chipuri care păzesc casele de epocă, adunați într-o colecție de o mare frumusețe. Cine e visătorul care inventariază fețele Micului Paris

FOTO I Mascaronii, misterioase chipuri care păzesc casele de epocă, adunați într-o colecție de o mare frumusețe. Cine este visătorul care inventariază fețele Micului Paris. Foto credit: Mihai Barbu.

Din toate elementele arhitecturale care înfrumusețează clădirile de epocă din București, tainicii mascaroni continuă să uimească și să atragă trecătorul atent la detalii, ce se întreabă, poate, ce reprezintă aceste măști, ce rost au, cine și de ce le-a așezat pe fațadele caselor.

Sunt chipuri uimitoare realizate din piatră, terracotta sau stucatură, au avut parte de timpuri mai bune în viața lor și, mai ales, se încăpățânează să rămână fixate pe fațadele, deseori șubrede și scorojite, ale vechilor case din București. Continuă să le protejeze peste timp.

Priviți-i cum se uită direct în ochii noștri, de parcă ne-ar vorbi despre suferința, fragilitatea și frumusețea lor efemeră.

FOTO I Mascaronii, misterioase chipuri care păzesc casele de epocă, adunați într-o colecție de o mare frumusețe. Cine este visătorul care inventariază fețele Micului Paris — “Faces of Bucharest”, proiectul unui visător care inventariază și documentează bătrânii mascaroni risipiți prin tot orașul, înainte ca ei să dispară definitiv. Foto credit: Mihai Barbu.

Mascaronii, figuri feminine diafane sau grotești inspirate din personaje mitologice, aveau rol decorativ și, în același timp, nu lăsau niciun rău să intre în case

Mii de mascaroni înfrumusețează și azi ancadramentele ferestrelor, ușilor și cornișele caselor bucureștene, multe proiectate în stil Art Nouveau, Art Deco sau Neoromânesc, adăugând expresivitate și simbolism fațadelor. Plus o senzație de teatralitate, un spectacol al măștilor aflat mereu deasupra timpului.

Mai jos, interviu cu Mihai Barbu, fotojurnalistul care a scos din uitare mascaronii vechiului București, artefacte de patrimoniu de mare valoare, multe din ele pe cale de dispariție, aidoma caselor pe care le-au vegheat mai bine de 100 de ani.

“Faces of Bucharest”, proiectul documentar al unui visător care inventariază bătrânii mascaroni risipiți prin tot orașul, înainte ca ei să dispară definitiv

Mihai Barbu vine din Petrila, este fotograf, și în anul 2009 a plecat într-o călătorie solitară pe motocicletă Doyle, prin Rusia, până în Mongolia, întorcându-se pe un traseu întortocheat, prin Asia Centrală și Caucaz.

Mihai și-a finanțat o parte din călătorie “vânzând kilometri”, grație unei idei deștepte a fratelui său, un concept de crowdfunding, înainte că această platformă să devină cunoscută. După aproximativ 4 luni și 26.000 de kilometri, întors acasă, Mihai a publicat volumul “Vând Kilometri”, tipărit în 5 ediții și vândut în peste 10.000 de exemplare, un jurnal al călătoriei sub formă de scrisori, ilustrat cu fotografii spectaculoase.

Au urmat apoi alte călătorii, de data aceasta alături de Vladimir, băiatul său, și de Oana, fata de care s-a îndrăgostit. Detalii despre marea aventură a familiei Barbu aici:

Mihai Barbu încă mai crede despre el că e fotojurnalist, “în niște vremuri în care presa nu-i în chiar cea mai bună formă. Altfel, e un visător, tată de Vladimir, motociclist, și lumea îl alintă cu titlul de călător, deși nu știu dacă e chiar așa”, spune Mihai.

“Faces of Bucharest” este proiectul său personal, bazat pe o continuă căutare a mascaronilor din București și o neîmplinită dorință de a le descifra misterul.

“În prima călătorie am trecut prin 43 de țări ale Europei plus Maroc, timp de 4 luni, în următorul an am mers până în Caucaz, iar apoi până în Mongolia”

B365: Mihai, ai călătorit mult, se poate spune că ai văzut și ai simțit cum e lumea, dar te-ai întors tot în București. Unde ai fost și ce s-a lipit de tine din țările străbătute?

Mihai Barbu: Aia zic, că nu-mi pare c-am călătorit nici foarte mult, nici extraordinar de departe. Toate călătoriile mele, cele 4, sunt făcute cu motociclete. Prima, singur, până în Mongolia și înapoi, cu motocicletul Doyle. Apoi, 3 plimbări în familie, cu iubita Oana, fiul Vladimir, și Zair, motocicletul nostru cu ataș.

“Vladimir este asemenea celorlalți copii, nu e vreun Superman doar pentru că până la 6 ani l-au târât părinții prin vreo 56 de țări”

B365: Călătoriile ne pot schimba, modela, îmbogăți? Și-au pus amprenta asupra băiatului tău? Cum a trăit copilul experiența nomadă?

Mihai Barbu: Sunt de părere că lucru mai bun decât să descoperi casa în care locuiești în călătoria ta pe Terra nu prea ai de făcut. Cred, de asemenea, că expunerea la locurile și mai ales oamenii planetei e cea mai bună variantă în a te face un om bun.

Pentru Vladimir cred că mai important decât călătoriile în sine a fost faptul că a stat 24/24h cu părinții lui, ceea ce înseamnă totul, pentru orice copil de vârsta respectivă. Acum, la 15 ani cât are, mi-e greu să zic dacă plimbările noastre și-au pus în vreun fel amprenta asupra lui. Cred, și mi-ar plăcea să nu mă înșel, că lucrurile astea vor însemna mai mult pentru el peste câțiva ani. Noi doar am pus o cărămidă mică dar importantă la fundația unui om.

“Bucureștiul a fost bucuros să mă primească. Am fost tâlhărit pe stradă de două ori în primul an”

B365: Când ai ajuns din Petrila la București și de ce în București? Cum te așteptai să fie orașul și cum l-ai găsit?

Mihai Barbu: Am ajuns la capitală în minunatul an 1998. Facultatea m-a mânat în direcția asta. Eram foarte rătăcit la vremea respectivă, și singurul lucru pe care-l visam, în materie de carieră, era să mă fac pădurar. Dar nu găsisem o facultate care să mă mulțumească în direcția asta.

Și mi-a zis taică-miu (Ion Barbu, cel mai tare caricaturist al României, ever): „Haide, bă, dă la Școala Superioară de Jurnalistică, unde-s io profesor!”.

Eram foarte pasionat de fotografie și m-am gândit că ‘oi împăca eu fotografia cu jurnalismul cumva. Și așa m-am trezit pădurar la oraș. N-am găsit Bucureștiul altfel decât îl știam, că mai ajunsesem de câteva ori: posomorât, gri, apăsător, periculos, plin de oameni singuri. Și el a fost bucuros să mă primească. Am fost tâlhărit pe stradă de două ori în primul an.

B365: În ce relație ești cu Bucureștiul?

Mihai Barbu: Relația mea cu dl. București e una clasică de love/hate. După atâția ani petrecuți în concubinaj a trebuit să învățăm să ne suportăm. Recunosc, și el a făcut eforturi să se schimbe. E puțin mai curat și mult mai safe. Aici îmi sunt aproape toți prietenii, aici mi-am cunoscut iubita, care aici mi-a născut fiul. Asta nu înseamnă că e cel mai tare loc din lume. Ăla, să mă iertați, dar știe toată lumea că este Petrila, locul unde-mi am obârșiile.

“Fascinația pentru fețele care ne privesc tăcute de sus m-a apucat recent, aș zice că-n ultimul an”

B365: Când ai văzut și ai fotografiat primul mascaron/mascheron din oraș? Ce a urmat și de ce ți-ai pus în cap să-i cauți pe toți?

Mihai Barbu: De văzut, probabil că pe primul l-am văzut demult. Obișnuiam, în vremea studenției, să rătăcesc la pas pe străduțele din centru, ghidat de semnele de circulație. Dacă era interzis la dreapta, nu mergeam la dreapta. Dacă era obligatoriu la stânga, la stânga mergeam. Giratoriile mă bulversau, ce-i drept.

Sunt un nostalgic din fire, știi, tot ce-i bun a fost de ieri înapoi. Așa că imaginile și poveștile din vechiul București m-au bucurat mereu și cred că am ajuns aici cu niște zeci de ani mai târziu decât trebuia. Așa că am participat la câteva tururi ghidate în încercarea de a găsi frumusețea pierdută a orașului. Asta, și faptul că m-am mutat de ceva ani mai la centru, au contribuit la descoperirea mascaronilor. Unu aici, unul acolo, n-a durat mult până mi-am dat seama că sunt mult mai multe chipuri decât aș fi zis, și așa s-a născut și idea de a le inventaria.

Mihai Barbu: Am făcut proiectul ăsta, Faces of Bucharest, în care îi fotografiez și îi pun pe o hartă interactivă online. De ce? Habar n-am, poate că merită și Bucureștiul să fac ceva pentru el, după ce m-a găzduit atâția ani, și pentru că e în ADN-ul meseriei mele să documentez.

“E atât de mult mister în jurul acestor moace, și ăsta e lucrul care mă intrigă cel mai tare. Atâtea întrebări la care n-am niciun răspuns. Uite, de ce pluralul lui „mascaron” e „mascaroane”? Până și ăsta e un mister, nu?”

Mihai Barbu: M-am amuzat că, atunci când am ieșit cu proiectul în public, într-o postare în care explicam că nu-s neapărat cel mai mare fan al Bucureștiului, au existat voci care m-au luat la cele sfinte, trimițându-mă înapoi acasă la mine, huo, marș! Voci care probabil habar n-au că Petrila era aici, în București, poate de dinainte să se fi născut ei.

B365: Unde și cum îi găsești? În ce stare se află? Sunt bine sau suferă?

Mihai Barbu: Îi găsesc la pas. Asta dacă îi găsesc. Pentru că unul din lucrurile ce-mi plac la mascaroni este că, jur, se ascund.

S-a întâmplat nu o dată, să fim două perechi de ochi, eu și Oana, și să trecem de trei ori prin același loc, căutând fețe, iar a patra oară să observăm un mascaron care era tot timpul acolo. Mai folosesc Google Street View ca să mă plimb virtual pe străzi și să văd ce mai găsesc.

O parte bună din ei nu sunt în starea cea mai bună, dar există și un procent generos de clădiri cu mascheroni restaurați cu simț de răspundere.

„Trist e că o altă parte din case sunt clar pe cale de dispariție, clădiri care mai au puțin și se prăbușesc, și alea-s dățile când îmi mulțumesc că lucrez la acest proiect”

B365: De ce ai ales să faci colecție de mascheroni și nu de cariatide sau de marchize?

Mihai Barbu: Aici e discuție lungă. Am ales mascaroane pentru că sunt niște chestii învăluite în mister, despre care se știe puțin spre nimic în particular. Și mai e ceva. Marchizele, gardurile din fier forjat, ușile sau ferestrele, toate sunt amănunte arhitecturale la care mă holbez admirativ, unele adevărate bijuterii, dar niciuna din ele nu se uită înapoi la mine. Iar în ceea ce privește cariatidele, aici nu știu ce să zic.

Pentru că proiectul se numește „Faces of Bucharest”, deci dacă-ar fi să zicem c-ar exista niște reguli pentru cine apare sau nu în acest proiect, cariatidele ar avea și ele locul lor. Însă câteodată le fotografiez și le includ în proiect, alte dăți nu, după feeling. Complicat.

B365: Înțeleg că rolul lor este de pază și protecție, mascaronii feresc casa de rău. Ce crezi că reprezintă de fapt și ce îți spun aceste creaturi? Tu ai ceva cu ele, ai simțit că și ele au ceva cu tine?

Mihai Barbu: Cel mai tare e când, în loc ca mascaronul să păzească casa și proprietarii, se inversează rolurile și iese proprietarul să apere mascaronul de fotograf, urlând: „De ce faci, băăă, poză?!?”. Am întâlnit până acum, de la fețe de doamne, domni, copii, trecând prin animale, lei, capre, apoi personaje mitologice, zei, până la chestii care habar n-am ce sunt.

Ceva cu mine nu simt că au, dar oricât de ciudat ar suna, îmi pare că se bucură când cineva le observă. Unele case sunt neîngrijite, altele spectaculos de frumos renovate, cu respect pentru detalii cum ar fi mascaroanele, iar altele sunt în pericol să nu mai fie deloc.

Frumoasa fată de pe Praporgescu nr.6 și chipul ei fascinant

B365: Sunt unii la care ții mai mult decât la alții?

Mihai Barbu: Există o fată pe Praporgescu nr. 6 care mă fascinează. Nu știu, e ceva în privirea ei care mă tot face să mă pierd. Cine-o fi fost? E un chip născut din imaginația cuiva? O fi fost oare chiar cineva anume? Rudă, muză? Apoi mai sunt leii, care-mi plac, că-s pisici, vorb-aia.

B365: Vladimir ce crede despre ei? L-au înfricoșat vreo secundă?

Mihai Barbu: Vladimir are alte priorități acum decât să urmărească fețe verzi pe pereți, dar mă susține, că doar plecând să documentez mascaroane poate rămâne singur acasă să-și facă de cap.

B365: Dacă măștile ar vorbi, oare ce ne-ar spune? Cei mai mulți stau expuși pe case de patrimoniu de mai bine de 100 de ani, de pe vremea la Belle Epoque, au văzut multe. Mai au vreo putere în 2025?

Mihai Barbu: Cred că am avea multe de învățat, dacă doar le-am putea auzi. Cred că astăzi spun oricum mai multe decât spuneau acum 100 de ani, când erau, probabil, doar un element decorativ. Acum sunt fărâme de istorie și cred că-n 2025 au o valoare mult mai mare. Asta dacă avem ochi să ne uităm în sus.

B365: Cum se va termina acest proiect atât de personal? Ce vei face cu toți mascaronii pe care-i ții acum închiși într-un folder? Cum pot primi o nouă viață?

Mihai Barbu: Nu știu dacă se va termina, dar va veni o vreme când o să zic „eu cam atât am putut să fac”, când o să fie o hartă foarte vie a orașului plin de chipuri. Nu m-am gândit la o finalitate, prefer să-mi canalizez momentan energiile în a-i găsi, dar ceva va fi. Nu știu, un album, poate o expoziție, un proiect multimedia, ceva, vedem.

“Cred că mi-am format un tic din a căuta să-mi întâlnesc privirea cu niște ochi împietriți, așa că acum îi caut peste tot”

B365: I-ai arătat copilului lumea, când o să vă încumetați să plecați din nou? Multe orașe europene sunt pline de mascaroni, ăia din diaspora, sigur te așteaptă. Îi vei căuta și în alte orașe?

Mihai Barbu: Suntem la vârsta altor priorități momentan, examene, liceu, d-astea. Dar timp de-o escapadă scurtă mai găsim. Îi vom căuta, evident, și pe alte plaiuri, dar nu cred că la anvergura asta, de proiect. Să-și facă ei acolo la ei, să ne lase pe noi în pace!

„Mascaronii din Micul Paris” este un episod din seria „Make Bucharest Great Again”, care vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici:

Tags: case de epocă mascheroni Micul Paris

Antoaneta Dohotariu