FOTO I Farmecul caselor părăsite și magia palatelor vii din București, în imagini care te îndrăgostesc la nesfârșit de oraș | Interviu cu Ana Dumitru

Cu pasiune și har, Ana Dumitru imortalizează casele abandonate ale Bucureștiului într-un fel miraculos. Paradoxal, oricât ar fi clădirea de prăbușită și de ruinată, imaginile Anei transmit lumină și căldură. Speranță și emoție.

Nimic nu este sumbru și întunecat în cadrele surprinse, apusul vechilor clădiri nu pare a fi definitiv, imaginile au puterea de a recupera ceva din splendoarea caselor, mâncată de timp și de nepăsarea omenească.

Și tot Ana pune în lumină palatele funcționale ale Bucureștiului, așa cum nu le-ați mai văzut: Abandoned, Not Abandoned.

“Clădirile abandonate spun povești despre oameni, epoci, despre felul în care societatea evoluează și, uneori, uită”

Fotografiez din dorința de a documenta și de a păstra vizual o parte din istoria acestor locuri, înainte ca ele să dispară, spune Ana.

Mai jos, interviu cu Ana Dumitru despre Imaginarium, un proiect spectaculos, un portofoliu vast care include clădiri “Abandoned” și “Not Abandoned” din București și din toată țara.

Din tabloul Imaginarium, anadumitru.com, fac parte multe clădiri și locuri abandonate precum: Piscina cu valuri de la Lido, Engenthal Sibiu, Teatrul de Vară Capitol, Hotel Intim din Constanța, biserici abandonate din Transilvania, Casa lui Dimitrie Petrescu din București, Cinematograful Trianon, Conacul Otetelașanu, Farmacia lui Gheorghe Tătăranu, etc.

Patrimoniul de arhitectură al Bucureștiului: ce avem, ce-am avut și ce-am pierdut

De cealaltă parte, în vitrina “Not Abandoned” strălucesc: Clădirea CEC, Casa Presei Libere, Casa Monteoru, Casa Oteteleșanu, Banca Marmorosch Blank, Cimitirul Bellu, Palatul Bursei și al Camerei de Comerț, etc. Un contrast care ne arată mai limpede ce avem, ce-am avut și ce-am pierdut.

Ana Dumitru a început prin a fi cameraman de televiziune și apoi a ajuns la fotografie. Este licențiată la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, cu specializarea Cinematografie, Fotografie, Media (imagine de film și televiziune).

Ana a surprins splendoarea decăzută a Băilor Imperiale de la Herculane, a obținut aprobări speciale pentru a fotografia la Cernobîl, “un muzeu al decăderii, cu clădiri invadate de vegetație”. Este fascinată de detaliile clădirilor vechi din București, de feroneria balcoanelor, stucaturi elaborate, lemnul sculptat al ușilor. Ana realizează și materiale video și timelaps, fotografii travel și de produs, portrete.

“Imaginarium, o lume a fanteziei și a creativității”

B365: Ana Dumitru, ce este Imaginarium?

Ana Dumitru: Termenul „Imaginarium” descrie un loc dedicat cultivării imaginației. În contextul fotografiei, alegerea numelui „Imaginarium” este un spațiu virtual unde imaginile nu doar reflectă realitatea, ci și transcend limitele acesteia, invitând privitorii într-o lume a fanteziei și a creativității. Acest nume evocă ideea că fiecare fotografie este o poartă către o poveste sau o emoție, transformând viziunea mea într-un univers al posibilităților vizuale.

„Fotografia a fost o constantă în viața mea”

B365: Când s-a născut pasiunea pentru fotografie?

Ana Dumitru: Prima idee conștientă că îmi place să fac fotografii a fost în clasa a 8-a. Abia în clasa a 10-a am făcut un curs de fotografie la Preoteasa (Casa de Cultură a Studenților). Și când a fost momentul să dau la facultate, am realizat că nu aveam foarte multe opțiuni să merg spre direcția de fotografie, așa că am ales să merg într-un spațiu foarte asemănător. Așa am ajuns să studiez Imagine de film și Televiziune. Abia în anul 2 de facultate mi-am început cariera, prin a fi cameraman. Am făcut asta timp de 9 ani zi de zi (o mai fac și acum, dar ocazional). Dar fotografia a fost o constantă în viața mea chiar și atunci. Fie că fotografiam pentru mine sau pentru diverși colaboratori. Acum fac fotografie full-time, adică și pentru proiectele mele personale, dar și ca job.

B365: În portofoliul tău vast și divers, impresionant, cu imagini foarte frumoase, ai și o secțiune dedicată clădirilor abandonate, „Abandoned”, dar și una dedicată clădirilor „Not abandoned”. Cât de complicat este să intri în clădirile de patrimoniu abandonate? De ce o faci?

Ana Dumitru: Fotografierea clădirilor de patrimoniu abandonate este atât o provocare tehnică, cât și o responsabilitate. Accesul nu este întotdeauna simplu – uneori este necesară obținerea de aprobări. Există și situații în care starea avansată de degradare face ca accesul să fie periculos.

Clădirile abandonate spun povești – despre oameni, epoci, despre felul în care societatea evoluează și, uneori, uită. Prin fotografie, încerc să le readuc în atenția publicului și, poate, să contribui la o conștientizare mai mare a valorii lor culturale. Contrastul dintre „Abandoned” și „Not Abandoned” din portofoliul meu vorbește tocmai despre această tranziție – despre cum un spațiu poate fi lăsat în uitare sau, dimpotrivă, poate fi salvat și redat comunității.

“Obiectivul urmărește contrastul dintre ce a fost și ce a rămas, surprinzând frumusețea fragilă a degradării”

B365: Ce îi spune o casă (cândva extraordinară) ochiului tău de fotograf? Ce urmărește obiectivul când imortalizează frumusețea pierdută? La Herculane te-ai dus special pentru aceste fotografii?

Ana Dumitru: O casă îmi vorbește prin lumină, texturi și tăcerea zidurilor care încă păstrează ecoul trecutului. Ochiul meu de fotograf caută detalii care spun o poveste. Obiectivul urmărește contrastul dintre ce a fost și ce a rămas, surprinzând frumusețea fragilă a degradării. Când imortalizez aceste locuri, nu fotografiez doar ruina, ci și mărturia vieții care a fost acolo. O ușă întredeschisă, un candelabru prăfuit, o fereastră spartă prin care natura își revendică teritoriul – sunt elemente care transformă imaginea într-o punte între trecut și prezent. La Herculane am fost special pentru imagini.

“Pentru mine, frumusețea pierdută nu este doar melancolie, ci și un act de reamintire. Prin fotografie, îi ofer acestor locuri un al doilea capitol, le fac vizibile din nou și, poate, le dau o șansă la salvare”

B365: Fotografiile tale au o lumină aparte, au căldură, stil. Chiar și imaginile care surprind case de patrimoniu degradate de timp au o strălucire aparte, nu am văzut nimic întunecat și sumbru. Cum obții această amprentă vizuală unică, a ta?

Ana Dumitru: Îți mulțumesc mult pentru apreciere, este o întrebare care mă bucură, pentru că vorbește despre intenția mea artistică. Amprenta vizuală a fotografiilor mele vine din dorința de a găsi frumosul chiar și în locuri unde, la prima vedere, pare pierdut.

Lumina este sufletul fotografiei și cheia prin care transform un spațiu abandonat într-o poveste vizuală plină de emoție. În loc să mă concentrez pe întuneric și degradare, caut mereu acea rază de lumină. Iar post-procesarea este un alt pas important.

Stilul meu se naște din respectul pentru istorie și dorința de a arăta că, în fiecare colț uitat, se ascunde o poveste demnă de lumină. Fotografiile mele sunt mai degrabă un omagiu adus vieții care a fost și un îndemn de a privi cu sensibilitate aceste spații.

“În esență, amprenta mea vizuală este despre a găsi speranță în locuri neobișnuite și a oferi fiecărei clădiri o nouă viață prin artă”

B365: Ce simți pentru acestea capodopere de arhitectură rămase dintr-un alt București? Ce îți place și ce îți displace la București?

Ana Dumitru: Sunt din București, iar relația mea cu acest oraș este una profundă și nuanțată. Când privesc aceste capodopere arhitecturale rămase dintr-un alt București, simt atât admirație, cât și o formă de nostalgie pentru un oraș care, în unele locuri, pare să se piardă sub ochii noștri. Sunt fascinată de detaliile clădirilor vechi-feroneria balcoanelor, stucaturile elaborate, lemnul sculptat al ușilor-elemente care spun povești despre un timp în care arhitectura era o artă, nu doar o funcție.

Îmi place Bucureștiul pentru energia sa, pentru amestecul eclectic de stiluri, pentru străzile sale cu aer de secol trecut, ascunse între bulevarde agitate. Îmi place diversitatea pe care o oferă, colțurile sale boeme si cafenelele din case vechi.

Ce îmi displace? Ritmul haotic, nepăsarea față de patrimoniu, clădirile de valoare lăsate să se prăbușească sub greutatea timpului și a indiferenței. Mă doare să văd cum unele dintre aceste bijuterii arhitecturale sunt sacrificate în numele dezvoltării rapide, fără o viziune care să îmbine trecutul cu viitorul.

Prin fotografie, încerc să ofer acestor locuri o formă de nemurire, să le readuc în conștiința colectivă. Bucureștiul nu este un oraș perfect, dar are un farmec aparte, în fiecare colț ascuns există o poveste care merită spusă.

“La Chernobyl, experiența în sine a fost copleșitoare”

B365: Ce a însemnat pentru tine proiectul „Chernobyl-oglinda trecutului, prezentului și viitorului”? Cum ai ajuns acolo? Cum a fost întreaga experiență?

Ana Dumitru: A fost o călătorie profundă în istorie și o explorare a impactului pe care evenimentele din 1986 le-au avut asupra umanității și mediului. Am fost atrasă de ideea de a documenta vizual un loc încărcat de semnificații, unde timpul pare să se fi oprit, iar natura își revendică teritoriile pierdute.

Pentru a ajunge în zona de excludere de la Cernobîl, am colaborat cu autoritățile locale și ghizi specializați, respectând toate protocoalele de siguranță necesare. Accesul în această zonă este strict reglementat, iar pregătirea a implicat obținerea permiselor corespunzătoare și o înțelegere profundă a regulilor de securitate radiologică.

Experiența în sine a fost copleșitoare. Orașul Pripyat, odinioară plin de viață, se prezintă acum ca un muzeu al decăderii, cu clădiri părăsite, străzi invadate de vegetație și obiecte personale lăsate în urmă în graba evacuării. Prin obiectivul aparatului de fotografiat, am încercat să surprind contrastul dintre creațiile umane și forța naturii, precum și să reflectez asupra fragilității existenței noastre și a consecințelor acțiunilor noastre asupra mediului.

Acest proiect m-a ajutat să înțeleg mai profund importanța responsabilității și a memoriei colective, oferindu-mi totodată oportunitatea de a împărtăși cu alții lecțiile vizuale și emoționale descoperite în această călătorie.

“Adăugarea unui text explicativ la imagini poate oferi context esențial, aprofundând înțelegerea privitorului”

B365: Fotografiile sunt însoțite de un text, o scurtă poveste cu informații verificate. Crezi că o imagine încă mai poate să facă cât o mie de vorbe?

Ana Dumitru: Expresia „o imagine face cât o mie de cuvinte” subliniază puterea vizuală a fotografiilor de a transmite rapid și eficient informații și emoții. Toate acestea, în contextul fotografiilor de patrimoniu sau al celor care surprind momente istorice, adăugarea unui text explicativ poate oferi context esențial, aprofundând înțelegerea privitorului.

O imagine poate transmite foarte mult, dar cuvintele pot adăuga profunzime și claritate. Printre, combinarea fotografiilor cu texte informative și verificate poate crea o experiență mai completă și mai educativă pentru public. De exemplu, în cazul fotografiilor de la Chernobîl, o imagine poate surprinde atmosfera post-apocaliptică a zonei, dar un text poate explica evenimentele istorice, impactul asupra comunității și lecțiile învățate. Astfel, privitorul nu doar că vizualizează un loc, ci înțelege și semnificația sa profundă.

În concluzie o imagine are un impact semnificativ, cuvintele pot completa și amplifica mesajul transmis, oferind o înțelegere mai profundă și o apreciere mai mare a subiectului.

B365: Se poate trăi în România din meseria de fotograf?

Ana Dumitru: Da, este posibil. Eu trăiesc din fotografie, dar nu din fotografia de arhitectură sau patrimoniu, ci din fotografia comercială. Nu este un drum presărat cu unicorni și curcubee, dar cu multă muncă se poate reuși. Mi-ar plăcea ca meseria de fotograf să fie mai apreciată în România, însă cred că suntem pe drumul cel bun.