FOTO | Formidabil salt tehnologic în locomoția din București. De la căruță la triciclu electric albastru, în același loc, stația de metrou Titan. Ce nu s-a schimbat în 23 de ani

Fotograful Andrei Bîrsan a publicat azi pe Facebook două imagini făcute în același colț de București. La 23 de ani distanță. Le-a pus una peste alta și le-a rezumat într-un joc de cuvinte: „De la cal putere la curent putere”. În comentarii, a adăugat ceva ce spun, de fapt, toți bucureștenii care trec zilnic prin cartierul lor: „Nici nu am observat că au schimbat intrarea la metrou Titan.”

Iarna lui 2003: un cal cu pampon roșu la ham

Metrou Titan. În poza din 2003, se vede că e toamnă-iarnă după asfaltul ud și hainele groase pe care le poartă oamenii. Doi bărbați stau pe capră, strânși unul în altul, cu glugile trase. Nu vorbesc. Când mergi cu căruța pe bulevard, la pas, nu prea ai ce să-ți spui – ai spus tot ce era de spus acum două ore.

Calul e slab. Dar are un pampon roșu la ham. Cineva l-a legat acolo dimineață, probabil, înainte de călătoria la oraș. Nimeni nu pune pampon roșu unui cal pe care nu-l place.

În căruță sunt scânduri așezate în picioare, ca niște pânze prețioase. În spate, câteva Dacii 1310. Taxiuri galbene cu numrul de telefon scris uriaș pe portiere – 9641, 9466. Pe atunci taxiul se chema cu numărul memorat de tot cartierul, nu prin aplicație. Deasupra, un panou publicitar despre o făină „care crește singură”.

Douăzeci și trei de ani mai târziu, exact acolo e o brutărie. Practic, dovada că, uneori, orașul își ține promisiunile din reclame.

Căruța aceea era, tehnic vorbind, ilegală. De trei ani

Aici e detaliul pe care puțini îl știau atunci și pe care merită să-l știm acum: printr-o hotărâre, Consiliul General al Municipiului București, erau interzise accesul și circulația vehiculelor cu tracțiune animală pe drumurile publice din Capitală.

Calul din fotografie mergea, așadar, printr-un oraș în care nu mai avea voie să meargă. Mergea oricum. Doi oameni aveau nevoie să care ceva și să vândă acel ceva până seara. Ca să trăiască.

Peste ani, polițiștii locali au tot făcut acțiuni peste acțiuni să scoată calul din oraș. Caii au dispărut din București încet, nu printr-o decizie, ci prin uzură. Meseria de căutător de fier vechi a rămas, însă, și azi.

Cum se aduna, pe vremuri, fierul vechi

Meseria n-a avut niciodată un nume oficial. Se striga printre blocuri, dimineața, în timp ce lumea își bea cafeaua pe balcon. Se luau sobe scoase la renovare, calorifere de fontă, țevi, cadre de pat, biciclete fără roți, uneori și scânduri, ca în fotografia asta. Totul mergea la centrul de colectare și se plătea la kilogram.

Se plătește și azi la kilogram. Fierul obișnuit se cumpără, în 2026, cu puțin peste 1 leu pentru 1 kilogram în centrele autorizate, în funcție de cât e de curat materialul. Adică un calorifer vechi valorează cam cât două cafele la Luca.

2026: triciclul albastru care nu are nevoie de permis

În a doua fotografie, tot doi oameni. Tot la metroul din Titan. Tot pe același loc pe scaun, tot cu privirea în față. Doar că vehiculul e albastru electric, are trei roți și o benă în spate, iar în benă sunt cărucioare de metal, un ventilator, lucruri care încă mai au o viață în ele.

Nu face zgomot. Nu are nevoie de permis de conducere: triciclurile electrice limitate constructiv la 25 km/h sunt asimilate bicicletelor și nu se înmatriculează la Poliție.

Deci: în 2003, vehiculul era interzis, dar mergea. În 2026, vehiculul e perfect legal și tăcut. Cei doi oameni de pe el fac, în esență, aceeași muncă. Doar că urcați pe progresul silențios.

Fierul vechi de altădată sunt PET-urile de azi

Aici e schimbarea reală, cea care nu se vede în fotografie, dar explică tot ce se vede. Din noiembrie 2023, România are Sistemul de Garanție-Returnare, administrat de RetuRO. Fiecare PET, doză de aluminiu sau sticlă, marcată „Ambalaj cu garanție”, are 50 de bani lipiți de ea. Îi plătești la casă, îi recuperezi la automat. De la lansare, RetuRO anunță peste 10 miliarde de ambalaje colectate.

Ceea ce înseamnă că, matematic, un kilogram de fier vechi valorează azi cam cât două PET-uri goale. Iar un PET nu trebuie tăiat, cărat cu spatele sau explicat la centrul de colectare. Trebuie doar să fie strivit și să aibă eticheta întreagă.

Ce nu s-a schimbat deloc

Bazarul. Tarabele. Umbrelele. Hainele agățate pe sârmă lângă intrarea în metrou. Cărucioarele stivuite. Femeia care traversează cu sacoșa, exact ca femeia care traversa în 2003, doar că acum trece pe o trecere de pietoni desenată recent.

Stația de metrou Titan a fost inaugurată pe 28 decembrie 1981, odată cu tronsonul Timpuri Noi–Republica. Are 45 de ani. A văzut și calul, și triciclul, și pe noi toți, grăbiți, între ele.

Sub postarea lui Andrei Bîrsan, Lucian a scris simplu: „Sunt foarte interesante aceste paralele!”

Sunt. Pentru că nu compară un oraș urât cu unul frumos. Compară doi oameni care căraseră ceva în 2003 cu doi oameni care cară ceva în 2026, în același loc, la aceeași oră a dimineții, cu aceeași expresie pe față. S-a schimbat motorul. Restul a rămas om.