Cândva, un far peste o mare de acoperișuri. La ridicarea sa, în 1890, Foișorul de Foc era „ochiul ciclopian” al Bucureștiului. Într-o capitală plată, a caselor vagon și a mahalalelor, turnul de 42 de metri era un zgârie-nori veritabil, reperul absolut de verticalitate. De sus, santinelele nu admirau peisajul, ci vânau panicat orice dâră de fum. Foișorul era nervul central al siguranței: o simplă semnalizare de la balcon declanșa infernul pe caldarâm, sacalele trase de cai pornind în galop să salveze orașul. Era vital, utilitar și domina autoritar linia orizontului.

Astăzi, o bijuterie într-o cutie de beton. Acum, Foișorul a rămas mic. Orașul a crescut haotic pe verticală și l-a „înghițit”, blocurile comuniste și turnurile moderne furându-i perspectiva. Nu mai poate scruta zările, pentru că nu mai vede peste umerii de beton ai vecinilor. S-a transformat din actor principal în piesă de muzeu, Muzeul Național al Pompierilor.

Foișorul de foc spune ceva despre felul în care orașul își tratează propriul trecut. Bucureștiul a crescut repede și dezordonat, iar reperele vechi au rămas pe loc, prinse între blocuri, fără să mai aibă un rol practic. L-a depășit în înălțime, dar nu i-a putut lua locul. Niciun turn nou nu a mai avut vreodată funcția lui clară și responsabilitatea directă de a veghea asupra orașului. Într-o capitală grăbită și adesea nepăsătoare, Foișorul rămâne un punct de oprire. Nu pentru că domină peisajul, ci pentru că te face, fără să vrei, să te gândești la ce a fost înainte.
Paradoxul este superb. Dacă înainte el privea orașul pentru a-l proteja, acum orașul îl privește pe el. A devenit un aristocrat pensionat, o insulă de istorie statică în mijlocul unui râu de trafic nervos, amintindu-ne că înainte de sirenele digitale siguranța stătea în ochii unui om care privea atent de la înălțime.
Te-ar mai putea interesa și: