FOTO | Descoperire cu aspect extraterestru în nordul Bucureștiului

Deci niciun articol nu se începe cu “deci” nici în țară, nici în București, decât dacă concluzia e deja știută, categorie în care se înscrie cazul de față, că toți am studiat limba română ca s-o știm, deși varii exprimări ar sugera că mai mult ne-a studiat ea pe noi, fiind mult mai în vârstă decât toți vorbitorii ei în viață, de unde putem lejer trage încă o concluzie și anume că ar fi frumos să o respectăm, indiferent dacă știm să o vorbim sau nu, respectul, la urma urmei, nefiind un concept care să țină cont de diplome sau ierarhii, că asta ar însemna că și el însuși ar judeca, iar judecata numai în respect nu se metamorfozează, dar poate că nu e așa, m-am mai bucurat eu că nu am dreptate.

Stăteam de vorbă cu seara de duminică în timp ce ea-și bătea joc de mine cu niște temperaturi din astea foarte umede, mă rog, se și preta pe discuții bătaia asta de joc, că niciunul dintre noi nu îndepărta dialogul de zona fleacurilor și, la un moment dat, o pală de vânt care n-a modificat cu nimic atmosfera a deschis plasa de țânțari de la ușa de la balcon.

N-am neapărat o problemă cu insectele, deși am o oarecare reținere față de lăcustele alea mari, că sunt la fel de imprevizibile și rapide ca gândurile, nu degeaba le-a inventat Dumnezeu și pe unele și pe altele să facă prăpăd prin tot felul de conjuncturi apocaliptice, dar m-am dus repede să închid plasa pentru că nu cochetez cu ideea de a mi se plimba chestii mari pe față în timpul somnului meu întrerupt de om care se duce spre cincizeci de ani.

Ca urmare a sosirii mele în dreptul ușii de la balcon, ochii mei, căzuți pe motive genetice, observă pe tocul termopanic al acesteia o formațiune cu caracter deosebit de simetric cum nu le mai picase niciodată în raza vizuala. Firea mea intelectuală și curioasă mi-a activat pe loc mirarea din care s-a desprins deloc stingheră întrebarea nicidecum retorică: Ce dreacu’ e asta? 

Deținând un caracter destul de temător, întrucât n-aș vrea ca propriul meu curaj să mă împingă prea repede prin viață, mi-am scos precaut papucul de casă cu vârful căruia am împins formațiunea respectivă cu intenția indubitabilă de a o face să cadă în afara camerei. Ceva din aspectul ei m-a dus cu gândul la regnul insectelor, dar, în același timp, n-avea nici picioare, nici cap, ci doar un fel de coadă, așa, din altă zonă estetică decât întregul.

Bine, cuprins de o oarecare agitație, cap n-am avut nici eu, că, dacă-l aveam, m-ar dus înspre introducerea pozei pe care am făcut-o pe vreun sistem de inteligență artificială generativă și aș fi aflat despre ce e vorba. Dar eu nu, eu nu sunt așa, ușor poate oricine. Așa că am apăsat și mai tare cu papucul, fiind convins că atunci când treaba se va desprinde de pe geam, miliarde de sumedenii de pui de păianjăn vor izbucni în toate direcțiile. Doar că formațiunea n-a cedat. Am încercat și cu mâna, nimic, mai trainică decât patriotismul românesc.

Cum era și firesc, în momentul în care peste mine a venit gândul că e foarte posibil ca originile structurii să nu fie din București, ci din alte părți ale sistemului nostru solar sau chiar de mai departe, am chemat-o pe prietena cu care locuiesc să se ocupe. Ea a venit înzestrată cu niște hârtie igienică, a apucat-o ca lumea, a tras un pic de ea și, deși s-a clintit cu ceva eforturi, până la urmă a desprins-o de pe toc, după care mi-a sugerat să-l întreb pe Chat GPT despre ce e vorba.

Eu sunt un mare admirator al urmării sfaturilor, așa că asta am făcut pe loc. Răspunsul a venit repede: Este o ovotecă de călugăriță, dar după gradul de uscare al ouălor care pot fi observate în partea de jos a formațiunii, puii au eclozat de ceva vreme. M-am dat-o, mi-am zis! M-am văzut imediat acoperit de călugărițe în timpul nopții. AI-ul, parcă presimțindu-mi coșmarul, și-a continuat explicația, spunându-mi: „Dar sigur puii nu au intrat în casă, pentru că nu le place la pilotă, ci au plecat spre zone cu vegetație, iar ei știu în ce direcție să caute.” Asta am reformulat-o un pic.

M-am mai liniștit puțin și m-am și bucurat că am învățat un cuvânt nou, ovotecă. Sună superb, nu știam că există, la fel cum nu știam, până acum câțiva ani că avem și noi călugărițe în România și în București. Am aflat când am văzut una. Călugărițele, pentru cei care nu știu, sunt acele insecte care, atunci când se împerechează sau imediat după ce actul se consumă, femele omoară masculul, poate îl și mănâncă. Am aflat cu această ocazie că nu toate întâlnirile amoroase se termină astfel, ci doar în procent de până la maxim 28%. De asemenea, ele sunt singurele insecte care văd 3D. În plus, ele sunt foarte sănătoase prin grădinile oamenilor pentru că mănâncă varii insecte dăunătoare.

M-am uitat pe net și am văzut cum ea construiește din coadă această structură, cu tehnică și dibăcie. Treaba e moale la început, dar devine apoi foarte tare ca să protejeze ouăle. V-am zis, era țeapănă, țeapănă. Ea nu stă să păzească ovoteca, o lasă acolo, iar puii își văd apoi de viața lor despre care știu tot încă de la naștere, ce noroc.

Ca orice om orbit de spiritualitate, m-am dus imediat pe internet să văd ce simbolizează călugărițele, să aflu ce mi-ar transmite universul dacă mi-ar spune ceva. Călugărițele, doamnelor și domnilor, simbolizează liniștea, răbdarea și prezența conștientă. Mie așa îmi plac când mi se sugerează răbdarea, au, au, au, mor de drag. E viața mea să am răbdare, destinul meu firesc, de-a lungul căruia mă susțin anxietatea și ADHD-ul de numa numa.

Pe de altă parte, pe căldurile astea, în București și nu numai, răbdarea se potrivește mult mai mult decât graba. Poate asta ne va învăța canicula în ovoteca aceasta în care ne-a pus Creatorul pe toți să învățăm să ne vedem de treaba noastră care nu poate fi alta decât iubirea. Pup. Doamne ajută și Doamne ferește, căldura ne întărește. Adișorul Ovotecatorul.