FOTO | Descoperire aproape arheologică pe strada Coloniei din București, unde asfaltul s-a făcut praf și a ieșit la lumină pavimentul pe care pășeau strămoșii

Vastă e istoria Bucureștiului, multe clădiri ascund povești spectaculoase, la fel și străzile. Ei bine, acum foarte mulți ani, de pe vremea când orașul era mult mai verde și viața mult mai simplă poate, chiar la începutul secolului al XVIII-lea, existau patru mari artere de circulație.

Pe atunci se numeau „poduri” și făceau legătura între centrul orașului, coagulat treptat-treptat în jurul Curții Vechi, și periferiile urbei.

Astăzi, a ieșit la suprafață o bucată de istorie, o bucată dintr-un pod.

Călătorie în timp pe Strada Coloniei

Dacă ar fi să ne uităm la cât de betonat e orașul ne-am asuma că probabil așa a fost dintotdeauna. Dar nu e așa. Și bucăți din povestea orașului care era odinioară începe să iasă la suprafață. Iar pe Strada Coloniei se văd fragmente din istorie.

Un bucureștean, membru al comunității „EȘTI DIN SECTORUL 2” a publicat pe grupul de Facebook fotografii cu Strada Coloniei, care cândva era îmbrăcată în lemn.

Pe o stradă mică și veche din , pavajul era făcut din butuci de lemn așezați unul lângă altul, ca un mozaic tăcut. De dimineața până seara, strada asculta pașii oamenilor, huruitul trăsurilor și poveștile purtate de vânt.

Pe o stradă mică și veche din București, pavajul era făcut din butuci de lemn așezați unul lângă altul, ca un mozaic tăcut. De dimineața până seara, strada asculta pașii oamenilor, huruitul trăsurilor și poveștile purtate de vânt.

Când ploua, lemnul răspândea un miros cald, iar strada părea că prinde viață. Vara se odihnea la umbra copacilor, iar iarna își ascundea pavajul sub un strat subțire de zăpadă.

Anii au trecut, orașul s-a schimbat, dar strada a rămas acolo, păstrând în butucii ei urmele unei lumi de demult și amintirile tuturor celor care au trecut pe deasupra lor, a transmis bărbatul.

Se pare că, la începutul secolului al XVIII-lea, existau 4 mari artere de circulație, cunoscute sub denumirea de „poduri” pe atunci. Ele făceau legătura între centrul orașului, coagulat treptat-treptat în jurul Curții Vechi, și periferiile urbei, potrivit informațiilor oferite de Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu.

Acele 4 poduri principale erau denumite atunci Podul Târgului de Afară (astăzi, Calea Moșilor), Podul Șerban Vodă (actuala Cale Șerban Vodă), Podul Mogoșoaiei (rebotezat după 1878 Calea Victoriei) și Podul Calicilor (după 1878, Calea Rahovei).

Potrivit sursei citate, „podurile de pământ” aveau acest nume de la acoperământului simplu de pământ, cât și faptului că erau înălțate față de proprietățile riverane, profil accentuat de cele două șanțuri de pe margini.

De asemenea, întreținerea acestor patru principale artere de circulație cădea în grija statului. Iar în restul ulițelor, toate din pământ și executate fără nicio aliniere, se afla în sarcina administrației orășenești și a locuitorilor.

Primul sistem de pavaj introdus

Se pare că, primul sistem de pavaj introdus în capitala Țării Românești a fost cel din lemn. Acesta era format din bârne groase de stejar, numite podini, lungi cât lățimea drumului, mai precis circa opt metri, atât cât era legiuit, groase de 25-30 cm și late în proporție.

Dezavantajele acestui sistem de acoperământ a podurilor vizau slaba rezistență, desele accidente, mirosul pestilențial emanat de dejecțiile din cele două șanțuri laterale.

Acestea  au făcut ca, începând cu domnia lui Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) să se pună problema înlocuirii bârnelor de lemn mai întâi cu piatră și bolovani de râu, ulterior cu piatră cioplită regulat, macadam (după numele inginerului scoțian, John MacAdam) și pavaje din asfalt turnat.

Astfel, până în 1835-1837 se pavează cu piatră străzi în suprafață de 64.380 de metri pătrați. Profilul străzilor începe să se execute convex, scurgerea făcându-se pe margini.

Toate aceste măsuri de îmbunătățire a pavajelor bucureștene se datorează fără îndoială nou-înființatului Birou al Pavajelor, în 1834.

După 1860 se introduce pavajul sistematic cu piatră cioplită, întrebuințându-se în acest scop granit din Scoția și Italia, sau gresie din Belgia și Franța.

Cu granit de Scoția s-a pavat, de exemplu, o parte din Calea Victoriei, porțiunea din fața Universității și străzile Academiei, Doamnei și Lipscani.

S-a experimentat de asemenea, pavarea străzilor principale cu granitul dobrogean extras din carierele de la Turtucoaia și Iacob Deal, în 1879.

Paradoxal, spre sfârșitul veacului al XIX-lea, revine în actualitate lemnul, de data aceasta sub forma unor dale sau calupuri mici de lemn. În acest mod se pavează o porțiune a Căii Victoriei, cuprinsă între strada Regală și strada Episcopiei.

Întâmplător sau nu, acest tip de paviment lemnos poate fi astăzi văzut în cadrul ansamblului monumental dedicat eroilor Revoluției din 1989, exact în zona despre care am vorbit mai sus, aflată în fata bisericii Crețulescu.

În privința trotuarelor, ele erau realizate majoritar din bazalt. În perioada interbelică se folosește din ce în ce mai mult asfaltul, iar după 1945 practic toate străzile sunt pavate cu un strat de asfalt așternut pe o infrastructură de beton.

Evident, Bucureștiul mai are și astăzi străzi de pământ sau pietruite, pe care am putea mai degrabă să le considerăm amintiri ale unui oraș dispărut, decât ca semne ale lipsei de civilizație, au transmis reprezentanții muzeului pe pagina de Facebook.

Te-ar mai putea interesa și:

• FOTO | Micuțul monument din Cimitirul Bellu și marea poveste care odihnește aici. Dumitru Stănescu, omul care ne-a dăruit „Biblioteca pentru toți”