FOTO | De Ziua Franței, Nicușor Dan este la Paris. La București, ne amintim că, odinioară, orașului i se spunea „Micul Paris”. Cât din farmecul de atunci a mai rămas

Astăzi, pe Champs-Elysees, defilează militarii de Ziua Națională a Franței. Printre invitații lui Emmanuel Macron se află și președintele Nicușor Dan. Într-un an cu o încărcătură aparte. 2026 marchează o sută de ani de la Tratatul de prietenie franco-român.

La peste 2.000 de kilometri distanță, într-o zi de vară în care ne plângem de căldură sau de ploaie, de trafic și de o mașină parcată fix pe trotuar, Bucureștiul nostru poartă încă un nume vechi, aproape utat: Micul Paris.

E un oraș pe care nu-l mai iubim chiar atât de tare. Îl certăm des. Îl comparăm mereu cu ce a fost și rareori cu ce ar putea fi. Și totuși, dacă te oprești o clipă și îl privești altfel, îți dai seama că e perfect în felul lui imperfect. Că are, ascunse între două șantiere, câteva blocuri comuniste și o rețea de cabluri fără logică, urmele unei promisiuni pe care o făcea cândva: aceea de a fi frumos. Mândru și cochet.

Cum a ajuns Bucureștiul să fie „Micul Paris”

Există orașe care împrumută de la altele metroul, tramvaiele sau felul în care plantează copacii. Pe lângă toate astea, Bucureștiul a împrumutat, vreme de un secol, și un vis. Visul că poate fi Paris.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, era unul dintre cele mai moderne orașe din această parte a Europei. Elita studia la Paris. Arhitecții veneau cu planuri inspirate din capitala Franței. Franceza devenise aproape obligatorie în familiile înstărite. Franța nu era o destinație de vacanță. Era modelul după care România își construia școlile, codurile de legi, instituțiile și chiar felul în care înțelegea eleganța. Nu întâmplător, călătorii străini au început să spună despre București „Le Petit Paris”.

Când bucureștenii vorbeau franțuzește. Sau măcar încercau

Moda franceză a venit la pachet cu un fenomen pe care astăzi l-am numi, cu blândețe, comic. Să vorbești franceza era un semn de statut. Unii o vorbeau impecabil. Alții, cu foarte mult entuziasm și ceva mai puțină gramatică.

Literatura a păstrat perfect imaginea acelor vremuri prin Chirița lui Alecsandri, cucoana convinsă că orice cuvânt sună mai bine dacă are un aer franțuzesc. Din lumea ei a rămas replica pe care aproape orice bucureștean a auzit-o măcar o dată: „Furculision se scrie, furculision se citește, dragă.” A ajuns simbolul snobismului al epocii. Dorința de a părea mai francez decât francezii. Furculiță devenea furculision. Friptură, fripturision. Se rosteau rar, apăsat, cu bărbia sus, ca și cum accentul singur putea ridica pe oricine cu o clasă socială mai sus.

Și aici e partea duioasă: de fapt, n-am renunțat niciodată la obicei. Am schimbat doar limba. Astăzi nu mai frantuzim, ci englezim. Avem meeting la zece, un deadline care ne stresează, dăm forward la un mail, aplicăm la un job, spunem că ceva „face sens”, că trebuie să delivrăm până asap, că am prins un insight la ultimul brainstorming. Romgleza de azi e nepoata directă a franțuzelii de atunci. Aceeași dorință veche și omenească: să pari puțin mai în pas cu lumea decât ești. Chirița n-a murit. Doar și-a schimbat vocabularul.

Cuvintele franțuzești pe care încă le spunem – fără să mai știm că sunt franțuzești

Cel mai frumos e că moștenirea aceea nu s-a pierdut.  A intrat atât de adânc în limbă, încât nu o mai simțim. Vorbim franțuzește în fiecare zi, convinși că vorbim doar românește.

Mergem pe trotuar (trottoir), pe bulevard (boulevard), ieșim la șosea (chaussée). Scriem cu un creion (crayon), ne uităm la un ecran (écran), citim un afiș (affiche). Ducem hârtiile în servietă (serviette), le punem pe birou (bureau). Comandăm de pe meniu (menu), lăsăm loc de desert (dessert). Facem un cadou (cadeau), ne dăm cu ruj (rouge), ne punem un fular(foulard), mergem la coafor (coiffeur). Aprindem lumina blândă a unui abajur (abat-jour), ne așezăm într-un fotoliu(fauteuil), pe o canapea (canapé), și oferim copiilor o bomboană (bonbon). Și, sincer, vă amintiți când delicatele bunicuțe vă întrebau: te serveste mămăița cu un bonbon?

Sunt zeci de cuvinte, poate sute. Fiecare e o mică urmă rămasă de la o epocă în care Bucureștiul își dorea, cu toată puterea, să semene cu Parisul.

Un oraș care s-a aprins înaintea altora

E un detaliu despre care ar merita să vorbim mai des. Pe 30 aprilie 1857, Bucureștiul devenea, potrivit istoricilor, primul oraș din lume iluminat public cu lămpi cu petrol lampant. Petrolul venea de la prima rafinărie industrială, de lângă Ploiești. Viena avea să introducă același sistem abia în 1859, iar Iașiul a fost, la scurt timp, al doilea oraș din lume.

Îți poți imagina seara aceea. Un oraș care până atunci se culca odată cu întunericul și găinile, oameni care ieșeau pe ulițe cu lumânarea în mână. Și, deodată, sute de flăcări mici, galbene și tremurătoare, aprinse una câte una de un om nou-apărut în peisaj, lampagiul. Un oraș care, pentru câteva ceasuri, a strălucit înaintea altora mult mai mari ca el. Poate de-acolo vine, de fapt, tot curajul lui de mai târziu.

Parisul se vedea în piatră, dar mai ales în felul de a trăi

Dacă ridici azi ochii din telefon și privești fațadele vechi, încă poți citi epoca aceea. Palatul CEC. Ateneul Român. Palatul Cantacuzino. Calea Victoriei. Cotroceni și Dorobanți, unde fiecare vilă pare desprinsă dintr-un carnet de schițe plin de Paris.

Dar asemănarea nu stătea doar în piatră. Stătea în oameni. Se mergea la cofetărie fără grabă. Se ieșea la promenadă doar pentru plăcerea plimbării. Pălăria era la fel de importantă ca salutul. Eleganța nu era un accesoriu. Era o formă de respect față de ceilalți. Iar Arcul de Triumf, inspirat de cel parizian, n-a fost niciodată despre a copia un monument. A fost despre o ambiție. Bucureștiul nu voia doar să arate ca Parisul, voia să fie un oraș european înainte ca expresia asta să existe.

10 locuri în care Bucureștiul încă vorbește puțin franțuzește

Dacă ar veni azi un parizian aici, probabil n-ar spune „ce mult seamănă cu orașul meu”. Dar sunt șanse mari să recunoască, ici-colo, mici fragmente din spiritul lui.

• Calea Victoriei – bulevardul pe care bucureștenii încă știu să se plimbe. Clădiri elegante, terase și palate
• Ateneul Român – una dintre imaginile care au făcut înconjurul lumii și una dintre clădirile care au dat Bucureștiului reputația de oraș occidental.
• Palatul CEC – cupola sa și arhitectura de școală franceză îl fac unul dintre cele mai fotografiate edificii din Capitală.
• Arcul de Triumf – inspirat de Arc de Triomphe, dar devenit, între timp, complet al nostru.
• Cotroceni – străzi umbrite, vile interbelice și senzația clară că graba a ajuns aici puțin mai târziu decât în restul orașului.
• Grădina Icoanei și străzile din jur – balcoane vechi, copaci înalți și case de început de secol XX care spun povești fără să ridice vocea.
• Șoseaua Kiseleff – una dintre cele mai frumoase axe verzi ale orașului, amintind de bulevardele largi desenate după urbanismul occidental.
• Pasajul Macca-Villacrosse – lumină filtrată prin acoperișul de sticlă, cafenele și o atmosferă care te face să uiți, câteva minute, că afară circulă mii de mașini.
• Palatul Cantacuzino – una dintre cele mai spectaculoase clădiri Beaux-Arts din oraș și dovada că arhitectura franceză n-a fost doar o inspirație, ci aproape un standard.
• Cafenelele de pe străduțele vechi – nu cele mai scumpe. Cele în care stai o oră la o cafea fără să te simți dator să pleci. Francezii au făcut din asta un mod de viață. Bucureștiul încă nu l-a uitat de tot.
• Micul Paris n-a plecat nicăieri. S-a făcut doar mai tăcut

Bucureștiul de azi – perfect imperfect

Astăzi vedem mai ales traficul, șantierele, cablurile, claxoanele. Dar orașele nu-și pierd sufletul într-o singură zi. Îl pierd câte puțin, de fiecare dată când uită povestea pe care și-o spuneau despre ele.

Iar Bucureștiul, cu toate defectele lui, încă își amintește. Îl găsești într-un balcon cu mușcate. Într-o cafenea de pe o stradă veche. Într-un chelner de la Casa Capșa care îți spune „bonjour” zâmbind. Într-o doamnă elegantă din Cotroceni care merge după pâine ca și cum s-ar duce la Operă. Trebuie doar să ai răbdare să-l vezi.

Astăzi, cât Parisul își sărbătorește ziua, Bucureștiul are poate un motiv mai discret de aniversare. Își poate aminti că, pentru o vreme, n-a fost comparat cu niciun alt oraș din regiune. A fost comparat cu Parisul. Și că „Micul Paris” n-a fost niciodată doar o poreclă. A fost o promisiune.

Uneori, în diminețile liniștite de duminică, când Calea Victoriei e aproape goală și lumina cade pe fațadele vechi exact cum cădea acum o sută de ani, ai impresia că orașul își amintește și el cine a fost. Și că, preț de câteva clipe, chiar redevine Micul Paris. Al nostru. Perfect de imperfect.