FOTO | Dărâmarea Bisericii Enei, cu turla dislocată într-o noapte de aprilie, când „întunericul s-a umplut de praf”. Imagini teribile, surprinse de arh. Radu Ștefănescu

Doar bucureștenii mai copți își amintesc că, peste drum de hotelul Intercontinental a existat, până în noaptea zilei de 30 aprilie 1977, un monument brâncovenesc de mare frumusețe: Biserica Ienii (numită de bucureșteni și Enei, Ienii sau Ienei), cu Hramul Sfântul Nicolae.

Cutremurul din 4 martie 1977 a devastat Bucureștiul, însă Biserica Enei a rămas neatinsă de cataclism. După demolare, pe locul său a fost pus blocul Dunărea 2

Construcția medievală, ridicată în anul 1611, temeinic clădită din zidărie de cărămidă, înzestrată cu pictură murală originală de secol XVIII în pridvor, cu părți repictate de Gheorghe Tattarescu, a rezistat timp de 466 de ani în fața tuturor marilor primejdii. Până la întâlnirea cu marele cârmaci.

“Cred că Ceaușescu detesta tot ceea ce noi, ceilalți, admiram”, spune azi arhitectul Radu Ștefănescu.

Biserica Enei (1611-1977), 466 de ani de istorie și artă veche au fost pulverizați în numai trei zile

Monumentul de arhitectură brâncovenească se învecina cu Blocul Bavaria (Dunărea 1), care s-a prăbușit la cutremur, iar pe locul bisericii a fost construit blocul Dunărea 2 cu arhitectură anost socialistă, pe care îl vedem și azi.

30 aprilie 1977. Turla Bisericii Enei a fost pusă la pământ la adăpostul întunericului, lumina pe bulevardul Bălcescu a fost stinsă, “iar întunericul s-a umplut de praf“

Biserica Enei avea să fie primul lăcaș de cult din București distrus în campania de demolări a regimului Ceaușescu, sub pretextul avariilor produse de cutremur.

După Paștele anului 1977, bijuteria de artă brâncovenească a fost dezmembrată, sfâșiată și dărâmată în numai trei zile, zona devenind ”locul de desfășurare a unei acțiuni militare strict supravegheate, colcăind de militari, de macarale și de utilaje blindate“.

Mai jos, în exclusivitate pentru B365, mărturia arhitectului Radu Ștefănescu, atunci student în anul V la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, cel care lasă posterității, cadru cu cadru, filmul unei crime cu premeditare, înregistrarea unui sacrilegiu.

Radu Ștefănescu este fiul pictorului George Ștefănescu-Râmnic (1914-2007) și al Alexandrei Ștefănescu (1926-2013). Este absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ din București, promoția 1978.

La sfârșitul lunii aprilie 1977, Radu Ștefănescu fotografiază, timp de mai multe zile, dărâmarea BIsericii Enei, aflată vis-a-vis de facultate.

După ce developează negativele este atât de impresionat de imaginea turlei care se prăbușește, încât hotărăște să închidă negativele în arhiva personală și nu le scoate la iveală decât după mai bine de 30 de ani, în Germania. Până în anul 1987 este membru al Uniunii Arhitecților, al Uniunii Artiștilor Plastici și al Asociației Artiștilor Fotografi din România.

În atelierul de creație al tatălui său, din incinta Muzeului Gheorghe Tattarescu, Radu Ștefănescu învață de la acesta pictura pe sticlă și lemn, restaurarea de icoane și pictura de șevalet.

Debutează în 1965, la București, cu picturi pe sticlă și lemn; execută proiecte de restaurare pentru monumente de artă, amenajări ambientale, design industrial, ilustrație de carte, grafică publicitară.

Radu Ștefănescu deține diferite premii pentru fotografie și design industrial și are o lungă activitate expozițională în domeniul fotografiei, designului industrial și picturii tradiționale pe lemn și sticlă.

Din anul 1987, Radu Ștefănescu s-a stabilit în Germania, unde activează în domeniul graficii publicitare, amenajărilor interioare, proiectării de arhitectură și a deschis o firma de arhitectură, construcții și imobiliare.

În aprilie 1977, Radu Ștefănescu și prietenul său, Dinu Lazăr, au avut curajul să intre pe șantierul de demolare a bisericii, păzit de Armată și de Securitate, și să fotografieze întreg sacrilegiul

Arh. Radu Ștefănescu: Un colonel ne-a luat scurt la întrebări. I-am prezentat legitimațiile noastre de la AAF (Asociația Artiștilor Fotografi) și am început să-i explicăm că suntem într-o misiune oficială, specială, de la Direcția Monumentelor Istorice și Direcția Patrimoniului Cultural, că facem un releveu spațial al monumentului de arhitectură în vederea reconstruirii lui.

Studentul la arhitectură Radu Ștefănescu, martor incomod. A fotografiat etapă cu etapă atentatul la patrimoniului Bucureștiul

Arhitectul Radu Ștefănescu a imortalizat barbaria regimului Ceaușescu de la ferestrele facultății. Pasionat de fotografie, Radu Ștefănescu știa cele mai bune locuri și unghiuri de fotografiere din clădire.

Arh. Radu Ștefănescu: Am avut șansa să fiu la momentul potrivit, în locul potrivit, să am echipamentul foto necesar și mai ales să am o experiență bună pentru fotografiile de arhitectură. În anii de studiu învățasem pe de rost Facultatea de Arhitectură, cunoșteam birourile, „Sala Frescelor“, „Catedra de Istoria Arhitecturii“, „Catedra de Urbanism“, sălile de studiu și alte spații folosite de noi, cotloanele și ascunzișurile din interiorul facultății, precum și diferitele unghiuri de fotografiere. Biserica Enei a primit ultima lovitură, fatală, noaptea, luminile pe Bulevardul Bălcescu au fost stinse și atunci a căzut și turla Bisericii.

“A fost un act barbar, absolut inutil, iar modul de punere în aplicare a fost de o lașitate nemaivăzută“

Arh. Radu Ștefănescu: Totul se petrecea într-un ritm alert, mașinăria militară de demolare funcționa din plin. Militarii acroșau un cablu de oțel între ferestre și trăgeau apoi cablul cu TAB-urile. Motoarele erau turate întinzând la maximum cablurile și părți de construcție se prăbușeau într-un nor de praf. Soldați înarmați cu furtunuri cu jet de apă stropeau mormanele de zidărie ca să împiedice ridicarea prafului.

Arh. Radu Ștefănescu: Practic, biserica Ienii  (Enei) a fost demolată în trei zile, fiind ascunsă de un alt șantier al cutremurului, cel al blocului Dunărea, într-un sit complet închis, departe de ochii trecătorilor, sub pază militară și, la final, la adăpostul întunericului.

Actul demolării a fost un act barbar, absolut inutil și modul de punere în aplicare a fost de o lașitate nemaivăzută. Evident că am auzit ulterior că au fost făcute petiții, că personalități remarcabile au luat poziție, că a existat o rezistență împotriva demolării bisericii, dar biserica între timp nu mai există.

În copilărie, Radu Ștefănescu a intrat prima dată în biserica împreună cu tatăl sau, pictorul George Ștefănescu-Râmnic. „Mi-a arătat pictura murală originală de secol XVIII din pridvorul bisericii, pictură de o factură excepțională“

B365: Arh. Radu Ștefănescu, cât de legat erați de biserica Ienii? Cum erau interioarele lăcășului de cult?

Arh. Radu Ștefănescu: Dărâmarea bisericii Ienii (Enei) joacă un rol important în amintirile mele din tinerețe. Sunt amintirile unui copil talentat la desen și pictură, care dorea să devină pictor precum tatăl lui, dar care va studia arhitectura. Am îmbrățișat la un moment dat fotografia drept mijloc de exprimare, pentru ca mai apoi să mă dedic designului industrial, să devin liber profesionist și într-un târziu să părăsesc orașul natal, plecând în străinătate.

Arh. Radu Ștefănescu: La noi în familie, duminică era o zi dedicată vizitelor la muzee, colecții particulare sau galerii de artă. Tatăl meu, pictorul George Ștefănescu-Râmnic, știa noile expoziții din capitală care trebuie vizitate.

Eram copil când tata s-a oprit în dreptul bisericii Ienii și am intrat împreună înăuntru. Mi-a arătat pictura murală originală de secol XVIII din pridvorul bisericii, pictură de o factură excepțională și partea care fusese repictata de Gheorghe Tattarescu, explicându-mi diferența de tehnică și de stil dintre cele două picturi murale.

“Biserica Ienii avea zugrăvite pe pereți fabuloase narațiuni, personaje biblice în costume de o frumusețe copleșitoare“

Arh. Radu Ștefănescu: Îl ascultam pe tatăl meu povestindu-mi despre arta frescei, despre marii zugravi de biserici cu nume demult uitate și priveam cu ochi de copil fabuloasele narațiuni de pe pereți, cu personaje biblice dintr-o lume de mult apusă, în costume de o frumusețe copleșitoare. Nu știam atunci că, peste câțiva ani, voi învăța tehnica picturii pe sticlă și pe lemn, voi învață să restaurez icoane, voi deveni student la arhitectură, voi face relevee de biserici și voi lucra la proiecte de restaurare.

Dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci că, student fiind, mă voi afla peste niște ani în aceleași spații fabuloase, făcând ultimele sale fotografii, conștient de faptul că sunt martor la un spectacol barbar de o sălbăticie nemaiîntâlnită, că ochii mei văd acele spații populate de secole de personaje biblice pentru ultima oară și că totul va rămâne doar o amintire.

Cutremurul l-a surprins pe studentul Radu Ștefănescu la un antrenament de karate, se afla în poziția de meditație “seiza”

B365: Unde vă aflați în seara cutremurului din 4 aprilie 1977?

Arh. Radu Ștefănescu: Eram în dojo-ul de karate din cadrul complexului sportiv de la Ștrandul Tineretului. Tocmai terminasem antrenamentul și stând în seiza (poziție de meditație), ne căutam pacea și liniștea interioară, când am fost readuși la realitate de un zgomot cum nu mai auzisem până atunci.

Un huruit îngrozitor pe care nu îl puteam identifica, de parcă se deschideau gurile iadului. Un coleg de antrenament, Marian Ștefănescu, a fost primul care a reacționat strigând: „Este cutremur, să ieșim“. Am fugit cu toții din dojo pe terasă, în urma noastră prăbușindu-se frontonul sălii de antrenament.

Am plecat împreună cu un prieten spre casă (stăteam cu părinții în Vatra Luminoasă), și pe drum am văzut ruinele blocului de la Lizeanu. Acasă, mi-am găsit părinții sănătoși, erau pe aleea blocului, împreună cu alți vecini care ieșiseră și ei afară, de teamă unui nou cutremur.

B365: Cum ați ajuns să fotografiați demolarea Bisericii Ienii? Știu că urmăreați ce se întâmpla cu Blocul Bavaria, Dunărea.

Arh. Radu Ștefănescu: În dimineață de după cutremur și în zilele următoare, am bătut Bucureștiul la pas cu prietenul meu Dinu Lazăr și am făcut fotografii în neștire. Rănile cauzate de cutremur ne însoțeau la tot pasul. Eram student, tocmai terminasem releveul, documentat cu fotografii făcute de mine, al Casei Arhitect Grigore Cerchez împreună cu doi colegi, cu Ileana Tureanu și Mihai Opreanu.

În permanență auzeam știri despre colegi dispăruți, răniți la cutremur, despre clădiri sau persoane cunoscute afectate de cutremur. În zona centrală a orașului se înlăturau urmele cataclismului. Militarii, utilajele militare, grămezile de moloz și cărămidă, ruinele de case și blocuri erau un spectacol care devenise între timp normal în ochii bucureștenilor.

“Când eram în anul III de facultate în Institutul de Arhitectură am asistat la un cataclism, studenții erau epurați“

Arh. Radu Ștefănescu: Trebuie să spun că în anul III de facultate fusesem personal confruntat cu un cataclism în Institutul de Arhitectură, un cutremur pe nume „treptizare“, o epurare forțată a studenților arhitecți din București. Puțini dintre noi au rămas în Institut să urmeze cursurile, cei mai mulți s-au trezit cu o diplomă de Conductor Arhitect și au trebuit să părăsească școală.

Prin zilele și nopțile petrecute în atelierele de proiectare din facultate, prin proiectele comune din Club A, din FotoClubul Arhitecturii, prin practicile de vară, simpozioane și câte și mai câte, ne apropiasem mult între noi, dezvoltând o formă de prietenie. Dispariția din școală a colegilor din primii trei ani, ani în care ne-am format împreună, m-a afectat mult.

„Fotografia a umplut golul din sufletul meu tânăr și pe atunci mult mai sensibil“

Arh. Radu Ștefănescu: Tata și-a dat rapid seama de acest lucru. Între noi nu era numai o relație tată-fiu ci și o prietenie, amândoi lucram des împreună în atelierul lui de creație. Așa a vorbit cu vechiul sau amic din anii ’50, de la Laboratorul de Prelucrare al Peliculei al Întreprinderii Cinematografice a orașului București, cu sediul la Mogoșoaia, fotograful Eugen Iarovici. Amândoi m-au convins să mă apuc serios de fotografie. Eugen Iarovici mi-a făcut cunoștiință cu Dinu Lazăr, pe atunci student la operatorie, și așa am pornit într-o nouă aventură, cea a fotografiei.

În anul V eram destul de bine pregătit profesional, dispuneam și de aparatură foto necesară (un Roleiflex 6×6, un aparat de nouă generație, un Canon FTBQL cu obiectivele necesare, exponometre, filtre, etc). În plus, îmi amenajasem un laborator foto în garajul nostru din blocul din Vatra Luminoasă unde locuiam cu părinții, laborator cu pereții vopsiți în orange, pentru absorbția luminii, cu ușa garajului izolată termic și fonic, dotat cu tot ce era necesar.

“Blocul Dunărea, afectat de cutremur, fusese împrejmuit cu panouri din tablă și militari cu utilaje speciale începuseră demolarea“

Arh. Radu Ștefănescu: După cutremur, viața a mers mai departe iar noi studenții am revenit în facultate. Chiar din Institutul de Arhitectură puteam vedea cum blocul Dunărea, afectat de cutremur, fusese împrejmuit cu panouri de tablă și militari cu utilaje speciale începuseră demolarea. Pentru noi, studenții, era o imagine interesantă și urmăream cu atenție evoluția demolării. Vedeam cum pereții de umplutură erau îndepărtați unul după altul, cum apărea la iveală structura goală de beton, ca un schelet de la ora de anatomie.

Prin ferestrele din Sala Frescelor puteam vedea atât blocul Dunărea cât și biserica Ienii. Biserica era absolut intactă iar blocul fusese redus la stadiul de structură. Normal, firesc, nimic special, cam același lucru se vedea atunci cam peste tot în zona centrală a orașului, așa se îndepărtau urmările cutremurului.

Am fotografiat blocul Dunărea și Biserica Ienii de pe trotuarul de la Hotel Intercontinental și se poate vedea că biserica era intactă. Ambele turle erau intacte, în timp din blocul Dunărea se vedea doar structura, fațadele, pereții despărțitori numai existau.

„Din biserica Ienii se pare că se scoseseră obiecte de cult, candele, icoane, strane, pe motivul unor reparații la interior“ 

B365: Când v-ați dat seama că Biserica Enei va fi demolată?

Arh. Radu Ștefănescu: Pe data de 28 aprilie, am auzit că biserica fusese lovită de o macara cu bilă. Să fiu sincer, nu mai țin minte de la cine am aflat, foarte posibil de la cineva din cercul nostru care făcea restaurări de biserici. Am ajuns la facultate și, printr-o fereastră deschisă, am făcut prima serie de fotografii.

Arh. Radu Ștefănescu: Macaralele de la blocul Dunărea se aflau în curtea bisericii Ienii. Partea bisericii, aflată spre blocul Dunărea, era clar afectată. Absida de sud, aflată spre blocul Dunărea, era perforată, acoperișul turlei de la pronaos dispăruse peste noapte. Din acest moment am început să fotografiez din diferite unghiuri biserica.

Ulterior, am aflat că înainte de 28 aprilie începuse o acțiune de dezafectare a bisericii, dar doar la interior, exact așa cum văzusem acum câtva timp la Casa Arhitect Grigore Cerchez. Și la biserica Ienii se pare că se scoseseră obiectele de cult, candele, icoane, strane pe motivul unor reparații la interior. Nu puteai vedea ce se întâmpla în biserică, ea aflându-se într-un perimetru închis și păzit de armată.

„La biserica Ienii totul s-a petrecut în absența preotului paroh și a enoriașilor“

Arh. Radu Ștefănescu: Vorbind cu profesorul meu, arhitectul Sandu Miclescu, în a cărui echipa lucram relevee de biserici și care mă trimisese la Casa Cerchez, acesta mi-a spus că „biserica a fost perfect consolidată chiar de profesorul Grigore Ionescu, fostul decan al facultății noastre și trebuie să fie într-o stare perfectă“.

La Casa Grigore Cerchez, sediu al Uniunii Artiștilor Plastici demontarea elementelor decorative și a celor care nu erau de rezistență a fost făcută chiar de plasticieni, membrii ai U.A.P. cu suportul unor muncitori de construcții. Nu am văzut picior de militar nici în clădire, nici la casa din apropiere care se dezafecta și ea. Aici la biserica Ienii totul s-a petrecut în absența preotului paroh și a enoriașilor, lucru aflat ulterior de mine. Toată demolarea a fost făcută numai și numai de către militarii folosiți la construcții.

Arh. Radu Ștefănescu: Pe 28 aprilie, la blocul Dunărea încetaseră complet lucrările de demolare. Ele se concentrau pe biserica Ienii, ascunsă între blocuri și împrejmuită cu panouri metalice de șantier. Doar de la ferestrele Institutului de Arhitectură, din „corpul vechi“ proiectat de Grigore Cerchez, dinspre strada Biserica Ienii (în 1977 se numea strada Arhitecturii), aveam vedere liberă asupra bisericii, la partea cu pridvorul și la cele două turle aflate asupra pronaosului și naosului.

„Am intrat cu mult tupeu în incinta bine păzită a șantierului. Eram tineri, poate inconștienți, plini de adrenalină și cred nu ne păsa absolut deloc de ce s-ar fi putut întâmpla cu noi“

Arh. Radu Ștefănescu: În dimineața zilei de 29 aprilie mi-am dat întâlnire cu bunul meu prieten, Dinu Lazăr, la biserica Ienii și am intrat cu mult tupeu în incinta bine păzită a șantierului. Eram tineri, poate inconștienți, plini de adrenalină și cred nu ne păsa absolut deloc de ce s-ar fi putut întâmpla cu noi. Vroiam doar să fim acolo și să documentăm ceva ce nouă ni se părea o nebunie, o acțiune sălbatică din partea autorităților.

Șantierul era plin de soldați și cadre militare, de mașini blindate, era ca pe front și nimeni dintre cei prezenți acolo nu a înțeles cum doi civili, dintre care unul și bărbos (ăla eram eu), cu aparate foto au avut curajul să treacă de panourile despărțitoare.

Arh. Radu Ștefănescu: „O fi ceva cu ei“ își ziceau probabil, până când un colonel ne-a luat scurt la întrebări. I-am prezentat legitimațiile noastre de la AAF (Asociația Artiștilor Fotografi) și am început să-i explicăm că suntem într-o misiune oficială-specială de la Direcția Monumentelor Istorice și Direcția Patrimoniului Cultural, că facem un releveu spațial al monumentului de arhitectură în vederea reconstruirii lui.

Era povestea pe care eu o auzisem acum câteva zile la demolarea casei Arhitect Grigore Cerchez, fostul sediu al U.A.P. (Uniunea Artiștilor Plastici) unde releveul se făcea în vederea reconstruirii Casei Grigore Cerchez pe o locație nouă, lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Dinu a plusat și a adăugat că facem acest releveu și la comanda revistei Național Geografic. După care, a scos exponometrul foto pe care l-a îndreptat mai întâi spre biserică și apoi spre cer, făcând teoria releveelor prin satelit.

Profitând de momentul în care colonelul rămăsese cu gura căscată uitându-se ba la exponometru ba la cer, am intrat rapid în biserică și am făcut o serie de diapozitive color (asta aveam atunci în aparat). Tensiunea momentului era mare, nivelul de adrenalină extrem de ridicat și cu toate că mă așteptam ca din secundă în secundă să ne confiște aparatura și să ne lege, recunosc că eram conștient de faptul că atunci este unica șansă de a face fotografii în biserică și nu numai din spatele ferestrelor școlii de arhitectură.

„Nu s-au scos oseminte din biserică, doar s-au extras fragmente de frescă și elemente decorative de piatră cioplită“

Arh. Radu Ștefănescu: În biserică era un grup de patru cinci tineri, printre ei l-am zărit cu coada ochiului pe Dan Mohanu, pe care îl știam de la Casa Memorială Gheorghe Tattarescu, care încercau să salveze fresca din pridvor, să o decoperteze și să o ducă în siguranță afară din șantier.

Am fotografiat în interior un personaj civil cu o lopată în mâna și mult timp am crezut că este vorba de un enoriaș care dezgroapă oseminte. Abia în 2022 am aflat că este vorba de arhitectul Cristi Brăcăcescu, care s-a recunoscut în imagine.

Ne-a spus că nu s-au scos oseminte din biserică, că doar s-au extras fragmente de frescă și elemente decorative de piatră cioplită. Apoi mi-am îndreptat privirea spre cupola pronaosului, care era parțial spartă și am fotografiat prin spărtură fațada Școlii de Arhitectură.

“Trăgeam cadru după cadru și nu puteam să cred că este adevărat”

Arh. Radu Ștefănescu: Am ieșit în curtea bisericii, înspre „corpul vechi“ al școlii de arhitectură și am fotografiat fragmente de zidărie cu pictură, capete de sfinți, jeturi de apă care încercau să oprească praful care plutea încă în aer. 

Pentru un tânăr student la arhitectură, restaurator și pictor de icoane, bucățile de perete cu sființi pictați la 1720, prăbușite pe un maldăr de cărămizi și stropite cu furtunul de către soldații care trebuiau să împiedice ridicarea prafului în mijlocul Bucureștiului, reprezentau o barbarie de neimaginat.

Nu am fotografiat mult, poate câteva minute, dar mi-au părut o eternitate. Totul părea absolut ireal și parcă timpul se scurgea infinit mai încet, în slow motion. Afară cerul albastru senin de primăvară, în interior frescele înnegrite de fumul lumânărilor care au ars acolo de secole, totul unit într-o nouă perspectivă. Până atunci și nici după aceea nu am mai putut vedea direct cerul din interiorul unei biserici care până acum câteva zile adăpostea enoriași. 

Arh. Radu Ștefănescu: Colonelul și-a revenit rapid din șocul cauzat de sateliți și Național Geografic și a început să urle, să părăsim incinta că nu știu ce o să se întâmple. Noi, băieți binecrescuți, ne-am cerut scuzele de rigoare asigurându-l „că așa primisem și noi ordinele de mai sus“ și ne-am strecurat printre panourile de tablă, afară din șantier. Mult mai târziu aveam să aflu și numele colonelului, era vestitul Buzatu, responsabil pentru intervenția de demolare a blocului Scala, aflat nu departe de Biserica Ienii.

M-am despărțit de Dinu și am urcat din nou treptele școlii de arhitectură să fotografiez mai departe. Aveam senzația că sunt „în misiune“ și tot nu credeam, așteptând în fiecare moment să fie oprită demolarea. Dar în urma noastră s-a dezlănțuit apocalipsa pe șantier. Brutal, sălbatic și iresponsabil, pridvorul cu fresce de secol XVIII, pronaosul și turla dinspre „corpul vechi“ al școlii de arhitectură au fost transformate într-un mare maldăr de moloz.

„Curtea bisericii, zona din fața pridvorului era plină de militari și de utilaje militare blindate cu senile numite TAB (Transportor Amfibiu Blindat)“

Arh. Radu Ștefănescu: Totul se petrecea într-un ritm alert și părea că mașinăria militară de demolare funcționează eficient. Militarii acroșau un cablu de oțel între ferestre și trăgeau apoi cablul cu TAB-urile. Motoarele erau turate întinzând la maxim cablurile. Părți de construcție se prăbușeau într-un nor de praf.

Fotografiam din umbra ferestrelor de la arhitectură. Cunoscând bine corpul vechi al facultății, mergeam din etaj în etaj încercând să fotografiez din diferite perspective ceea ce mintea mea nu putea accepta. Bucată cu bucată biserica era dezmembrată cu violență. 

„În cele trei zile cât a durat demolarea bisericii Ienii, m-am mișcat prin facultate ca un vânător pe propriul său domeniu de vânătoare, un vânător de imagini“

Arh. Radu Ștefănescu: Bănuiesc că sunt singurul care a documentat etapele demolării de la început și până la „căderea cortinei finale“. Am făcut o singură fotografie dinspre Hotelul Intercontinental, peste o sută din „corpul vechi“ al facultății „Ion Mincu“ și câteva chiar din interiorul bisericii și din curtea ei în timpul demolării. Dar, cu siguranță, sunt singurul care a imortalizat momentul șocant al căderii turlei.

„Pe 28 și 29 aprilie militarii au reușit să demoleze pridvorul, naosul și turla de deasupra lui. Altarul bisericii Ienii și turla rămăseseră încă intacte“

B365: La un moment dat, șantierul s-a oprit, demolatorii poate primiseră ordin să distrugă biserica noaptea. Ați rămas peste noapte în Institutul de Arhitectură Ion Mincu?

Arh. Radu Ștefănescu: În data de 30 aprilie 1977 venisem dimineața devreme și am rămas acolo până m-a prins noaptea „la datorie“ în spatele ferestrelor de la facultate. Simțeam că „trebuie“ să fotografiez ce se întâmplă cu biserica.

Pe 28 și 29 aprilie, militarii au reușit să să demoleze pridvorul, naosul inclusiv turla de deasupra lui. Altarul biserici Ienii și turla de deasupra naosului, vizibile dinspre Hotelul Intercontinental, rămăseseră încă intacte. În acea dimineață, militarii au ancorat de ferestrele turlei niște cabluri de oțel și cu ajutorul blindatelor au încercat să o dărâme.

TAB-urile ambreiau, accelerau, cablurile se tensionau și apoi se rupeau. Auzeam cum se opresc motoarele, apoi vedeam cum praful și gazele de eșapament ale blindatelor se împrăștie, militarii se agitau, dar turla rămânea intactă, refuza să cadă.

Arh. Radu Ștefănescu: Cea mai difuzată fotografie a mea despre biserica Ienii are în prim plan câteva siluete cu chipiuri, apoi două mașini blindate cu șenile și, între ele, un soldat cu brațele întinse. Cablurile de oțel se rup și prin cădere ridică un nor de praf în spatele blindatelor, praf combinat cu gazele de eșapament ale utilajelor iar din stânga imaginii se vede un jet de apă care trebuie să potolească praful. 

Arh. Radu Ștefănescu: Militarii au făcut mai multe încercări de a secționa turla cu ajutorul cablurilor și a mașinilor blindate, dar fără succes. Turla refuza să cadă. Aici trebuie spus faptul că zidăria de secol XVIII este foarte rezistentă, meșterii zidari ai vremii folosind mortare foarte puternice, dovadă că rezista și în anul 1977 la forța utilajelor militare.

La un moment dat, se pare că s-au hotărât să folosească cabluri mai groase, mai puternice. Am văzut cum au adus și montat noile cabluri, petrecându-le prin ferestrele turlei (vezi foto 3030 A). TAB-urile s-au pus pe poziție și apoi nu s-a mai întâmplat nimic. Pe șantier s-a așternut o liniște care nu prevestea nimic bun.

Nu înțelegeam ce se petrece. Speram că vor renunța, în sfârșit, la planul lor de a dărâma biserica Ienii, dar eram naiv. Era doar liniștea dinaintea furtunii.

„Întunericul începea să se aștearnă asupra șantierului și a bisericii, asupra întregului București“

Arh. Radu Ștefănescu: Stăteam la pândă în Catedra de Urbanism, cu aparatul în mâna, înarmat cu o peliculă de sensibilitate maximă pentru acele vremuri. Făcusem, de-a lungul timpului, experimente cu acea peliculă denumită de noi NP7. Fotografiam în întuneric, fără blitz, la lumina felinarelor de pe stradă, a unor lămpi și încercam să fotografiez „din mână“ cu un timp de expunere îndelungat.

Pe balcoanele hotelului Intercontinental se vedeau câțiva turiști cu aparate foto sau de filmat în mâini, în blocul din stânga ceva se mișca la ferestre. În „corpul vechi“ al Institutului de Arhitectură se simțea prezența studenților pe la ferestre. Aveam senzația că mii de ochi se uită la silueta întunecată a bisericii care se profila pe fundalul vag luminat al orașului.

Când cerul s-a întunecat complet a fost întrerupt brusc curentul electric. Facultatea, hotelul Intercontinental, clădirile din apropiere au rămas în beznă. În acel moment, am auzit motoarele TAB–urilor care accelerau, sunetul cablurilor de oțel care se tensionau. Era întuneric beznă, se întâmplă ceva, începea atacul final asupra bisericii. Am rămas nemișcat, fără să mai respir, cu degetul pe declanșatorul aparatului, trăgând imagine după imagine.

“Un mecanism de distrugere a lăcașelor de cult bucureștene se pusese nemilos în mișcare în seara zilei de 30 aprilie 1977„

Arh. Radu Ștefănescu: Pe fundalul motoarelor de utilaje blindate s-a auzit un zgomot cum numai auzisem până atunci, probabil zgomotul produs de secționarea turlei. Apoi un nou zgomot, o bufnitură. Turla s-a prăbușit iar întunericul s-a umplut de praf.

După risipirea prafului, liniștea s-a lăsat din nou asupra lăcașului de cult. Parcă a dispărut și tensiunea care plutea în aer. Apoi s-au reaprins luminile în zonă și am putut vedea că distrugerea era definitivă. În locul turlei se căscase o grotă întunecată. Prima dintre bisericile, care aveau să dispară în următoarea perioadă în București, era la pământ.

„Nu am făcut copii pe hârtie fotografică, nu am spus o vorbă nimănui, nici părinților mei, nici prietenului meu, Dinu, nimănui nimic. Asta a fost, acum se terminase“

B365: Conștientizați atunci importanța fotografiilor pentru memoria acestui oraș? Faptul că erați un martor care avea dovezi pentru ce s-a întâmplat în acea noapte?

Arh. Radu Ștefănescu: A doua zi, am developat filmele în laborator. După ce filmele s-au uscat, am studiat negativele. Când am ajuns la imaginea mișcată cu turla în cădere recunosc că m-am îngrozit. Tot timpul cât am fotografiat biserica fusesem în acțiune și plin de adrenalină.

Arh. Radu Ștefănescu: Abia acum, când în întunericul laboratorului foto revedeam imaginile, am fost cuprins de un tumult de sentimente, de la durere, la uimire, la furie și neputință. Am respirat adânc, după care am ordonat frumos negativele în arhivă.

În acel scurt interval de timp, 5 martie – 30 aprilie 1977, fusesem martor la prea multe nenorociri. Văzusem și fotografiasem lucruri de neimaginat pentru un tânăr, care nu doar era student la arhitectură, dar avea și un tată pictor, lucrase la restaurări de biserici, restaura icoane vechi pe lemn, era înconjurat acasă și în atelierul tatălui numai de obiecte de artă, pe care învățase de mic să le aprecieze, să le iubească și să le apere.

Probabil că aceste distrugeri, întâmplate în scurt timp, a atâtor valori, monumente arhitectonice și de artă plastică au fost prea mult pentru mine. Mi-am spus în subconștient: „Ce rost are totul?“. Tu înveți să conservi, să restaurezi, să păstrezi pentru generațiile viitoare aceste valori, ca peste noapte, în mod sălbatic, barbar și mai ales inutil, toate să fie distruse de statul care, de fapt, trebuie să le protejeze.

„Sincer, nu eram conștient de faptul că aceste fotografii vor deveni cândva importante și nu nici nu mi-a trecut prin cap atunci că aș fi un martor incomod. Pentru mine acest capitol se terminase“

B365: Ce vorbeau studenții și profesorii din Institut în acele zile? Era teamă sau doar uimire? A fost un test pentru ce avea să urmeze, demolarea cartierului Uranus și a altor biserici?

Arh. Radu Ștefănescu: În interiorul facultății era parcă stare de asediu. În Sala Frescelor am fotografiat colegi care se uitau siderați pe ferestre și alături de ei pe Nea Voicu, tâmplarul facultății, cel care repara planșetele, mesele de planșete, scaunele.

Pentru noi, studenții, totul reprezenta cel mai mare sacrilegiu posibil, dar pentru Nea Voicu era ceva care îl depășea, nu putea să își explice ce vedea pe ferestrele facultății de arhitectură. 

La Catedra de Urbanism, domnul Profesor Constantin Enache, mi-a permis să fotografiez de acolo. L-am surprins, fumând și uitându-se cu o privire lipsită de expresie pe fereastră, dar nu cred că se uita a ce se întâmplă afară, la TAB-uri, militari, ofițeri.

Acum, după atâția ani, îmi închipui că se gândea la absurdul situației. El, șeful Catedrei de Urbanism al Institutului de Arhitectură, era un simplu spectator. Nu avea nimic de spus, nimeni nu îi cerea părerea. Din contră, dacă ar fi făcut ceva știa ce consecințe ar fi avut de suportat.

„Autocenzura acelor ani este poate cea mai cumplită crimă înfăptuită de regim“

Arh. Radu Ștefănescu: Îmi închipui în continuare că domnul profesor se gândea cum va veni în zilele următoare în fața noastră, a studenților, și ne va ține cursul de urbanism. Cum ne va explica el că datoria noastră este să conservăm, să punem în valoare, să integrăm, în timp ce afară se dărâma cu sălbăticie un edificiu arhitectonic de secol XVIII. Poate că se gândea și el la „ce rost mai are Școala de Arhitectură“ într-o lume în care se întâmpla așa ceva. 

La Catedra de Istoria Arhitecturii, condusă de profesorul Curinschi Vorona, am surprins o colegă de an privind rana uriașă apărută în altarul bisericii. Înainte de asta, fusesem în biserică unde am fotografiat Școala de Arhitectură prin acel crater din pronaosul bisericii.

Arh. Radu Ștefănescu: Mă întrebați ce se vorbea în Institut în acele zile. Noi veneam în fiecare zi la facultate, dar în jurul nostru Bucureștiul parcă dispărea, despre asta se vorbea, fără să se știe însă ce va urma. Dacă era teamă sau uimire? Era un iureș de sentimente, trăiam ceva netrăit până atunci, de-a dreptul halucinant și în aer plutea o tensiune negativă, nu așteptam nimic bun.

„Părerea mea este că Ceaușescu detesta tot ceea ce noi, ceilalți, admiram“

Arh. Radu Ștefănescu: Mă întrebați dacă demolarea bisericii Ienii a fost un test pentru ce va urma. Nu cred acest lucru. Acum la mai bine de 48 de ani de la dărâmarea bisericii, aflându-mă în Lüdinghausen (NRW) la 2.000 de kilometri distanță de București, cred că a fost folosită oportunitatea cutremurului devastator pentru a șterge efectiv urmele trecutului, pentru a șterge esența orașului București.

Casa arhitect Grigore Cerchez, apoi Biserica Ienii au fost printre primele monumente arhitectonice definitorii pentru vechiul București care, datorită poziției lor, trebuiau să dispară. Prezența lor deranja. Părerea mea este că Ceaușescu detesta tot ceea ce noi, ceilalți, admiram. Nu avea deschiderea, nu era lumea lui, era o lume care în permanență îi aducea aminte de cine este el, de unde vine el și, de aceea, cutremurul „i-a venit mănușă“. În mintea lui, vechiul București trebuia să dispară și cutremurul a fost cel mai bun motiv pentru a-și realiza viziunea.

Arh. Radu Ștefănescu: Mă întrebați care a fost reacția bucureștenilor. Imaginați-vă că marea majoritate a bucureștenilor, care treceau prin zona centrală a orașului, se aflau încă sub șocul cutremurului. Grijile zilnice, lipsurile de tot felul, penuria de alimente, de energie electrică și gaze, de apă potabilă și apă caldă, toate erau accentuate de starea de necesitate cauzată de cutremur.

Bucureștenii și restul locuitorilor din țară trăiau sub apăsarea unui regim dictatorial și acest lucru nu trebuie uitat niciodată când vorbim despre perioada comunistă. De aceea, marea majoritate a lor, spun marea majoritate pentru că existau și excepții, nu reușea, nu avea când și cum să facă diferența dintre „înlăturarea urmărilor cutremurului“ și „ștergerea urmelor unei civilizației care nu mai era dorită de regim“.

“După 30 aprilie 1977, mi-am pierdut inocența, mi-am pierdut apoi și plăcerea de a fotografia”

B365: Spuneați într-un interviu că atunci v-ați pierdut inocența, sub ochii dvs. s-a înfăptuit un sacrilegiu. Acesta a fost unul din motivele pentru care ați plecat din țară?

Arh. Radu Ștefănescu: Așa este. În acele zile, din primăvara anului 1977, am simțit că lumea mea se transformă ireversibil, că reperele mele nu mai sunt cele știute, că multe din lucrurile învățate și apoi trăit, și în care ajunsesem să cred cu sfințenie au dispărut peste noapte.

Mi-am pierdut inocența, mi-am pierdut apoi și plăcerea de a fotografia, mi-a dispărut interesul pentru multe lucruri pe care le iubisem până atunci și care erau, practic, viața mea. Evident că acest lucru nu s-a întâmplat instantaneu ci treptat, așa cum se întâmplă totul în viață.

La câteva luni după aceste demolări, în perioada 1-13 iulie 1977, la sala de expoziții a A.A.F. din str. Brezoianu 23, deschideam o expoziție de artă fotografică împreună cu Dinu Lazăr.

O singură fotografie făcută de mine, care apărea și pe invitația expoziției, amintea de demolările abuzive din București. Era o consolă decorativă, un gnom, o creatură mitologică, ce ținea pe umeri o grindă arcuită în Casa Grigore Cerchez, una dintre multele console decorative concepute de arhitect pentru propria lui casă.

Cu toate că amândoi aveam material fotografic mai mult decât suficient pentru o expoziție de anvergură despre cutremur și urmările lui, ne-am „autocenzurat“ cu bună știință și lucrul acesta a durut.

„Sufletul acelor locuri a dispărut atunci“

Arh. Radu Ștefănescu: După această expoziție am abandonat încetul cu încetul fotografia de artă. Episodul dărâmării bisericii Ienii nu a fost motivul plecării mele din țară. Recunosc că ce s-a întâmplat, în acea perioadă, a avut pentru mine un caracter personal.

Am simțit totul ca pe o schimbare impusă mie personal, lumii mele, am considerat totul ca un afront personal, începând cu „treptizarea“ din Institutul de Arhitectură și culminând cu demolarea Bisericii Ienii. Dar așa este, tinerii nu se descurcă prea bine cu nedreptățile și eu eram încă tânăr.

Închei povestea mea despre demolarea bisericii Ienii cu ceva ce am mai spus, și anume că „sufletul acelor locuri a dispărut atunci“. Asta am simțit eu.

Mai jos, filmul demolării realizat de arh. Radu Ștefănescu.

Arh. Radu Ștefănescu: În anul 2017, au avut loc în București o serie de evenimente care au marcat împlinirea a 40 de ani de la demolarea bisericii Ienii. Cu această ocazie a fost organizată o expoziție cu fotografiile mele în foaierul Bibliotecii Universitare Carol I care, duminică 14 Mai 2017, a fost transferată în foaierul Ateneului Român.

„Make Bucharest Great Again” vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici:

Promis final fericit pentru o clădire-simbol a Bucureștiului: Casa lui Dinu Lipatti. Cine promite să salveze locul unde a creat cel mai mare pianist al secolului XX

• Se vinde Castelul de pe Chei, cea mai frumoasă ruină din București. Deslușirea unui mister: monumentul seamănă izbitor cu Templul spiritist închinat Iuliei Hasdeu
• Cadoul otrăvit: o bucată din Casa Dinu Lipatti, scoasă la vânzare de ziua de naștere a marelui pianist. PMB spune că licitația poate fi lovită de nulitate
• EXCLUSIV I Vila Steinebach, cea mai frumoasă casă din Cotroceni. Principele Nicolae i-a dăruit-o iubitei sale, femeia din cauza căreia care a fost expulzat
• Fabrica de ciocolată Zamfirescu, celebră în Bucureștiul interbelic, și destinul ei amar. La naționalizare, proprietarul s-a sinucis. Prin demolare, a devenit miză imobiliară
• Ultima casă de târgoveț din Cartierul Armenesc. “La Metoc”, grădină secretă cu smochini, huzur oriental, socată și șerbet pentru verile încinse din București
• În căutarea Sublimului Ruginit. „Feronerie București”, cu meșterii care au făcut cele mai frumoase marchize, uși și garduri – bijuteriile din fier forjat ale orașului
• Strălucitul conac al Sabinei Brătianu, cândva templu al artelor. În imensa curte din spate, azi e Sera Eden, grădină de vară cu bar
• Planuri extraordinare pentru revitalizarea Depoului “Victoria”, cel mai vechi din București. Halele și clădirile se află în jalnică degradare I INTERVIU
• Moare Casa lui Toma Zamfirescu, marele fabricant de săpun care-a spălat Bucureștiul. De fabrica lui s-a ales praful, cade și reședința I Interviu cu ultimul Zamfirescu
• Neștiuta dramă trăită într-o superbă vilă din nordul Bucureștiului. Istoria casei făcute de arh. Marcel Iancu pentru prietena lui cea mai bună, extraordinara sculptoriță Milița Petrașcu
• FOTO I Cel mai frumos monument de arhitectura industrială din București, o poveste dulce-amară: vila și fosta Fabrică de calești “Hermann J. Rieber”
• Veste dureroasă: Cartierul Evreiesc mai pierde un monument istoric. Fosta școală de meserii “Ciocanul” e scrum. OAR-București cere intervenția urgentă a autorităților
• Luxoasa vilă a bancherului Jean Juster, perla Bucureștiului modernist. Clădirea e lângă Biserica Silvestru, a fost proiectată de arh. Marcel Iancu și avea chiar și solariu
• Cum a scăpat de demolare Hanul lui Manuc, martor al vechiului București. Paradoxal, în anii ’60, la conducerea lucrărilor de restaurare era un fost deținut politic
• “În căutarea Micului Paris”. Imagini rare cu cele mai frumoase clădiri din București, exemple glorioase de arhitectură franceză. Istoria vie și veselă a proprietarilor
• EXCLUSIV | În casa Principesei Elisabeta era fostul restaurant “Mărul de Aur”. Imagini de epocă din interiorul monumentului de pe Calea Victoriei, cel mistuit de flăcări
• Prima vilă modernistă din București e “cutia albă” a unui negustor de vinuri din Cartierul Evreiesc. Clădirea, proiectată de arh. Marcel Iancu, arată azi deplorabil
• Renaște Palatul impunător de după Dealul Mitropoliei. Acolo, unde acum e Colegiul de Arte Dinu Lipatti, s-a scris istoria feminismului în București
• Minuni ascunse sub două straturi de vopsea în casa căpitanului D. Pandele. Și tu poți să le vezi, monumentul din mahalaua Mântuleasa, restaurat și redat bucureștenilor
• EXCLUSIV | Misterul din Casa cu Sfinx și formidabila ei renaștere. Aici a fost secretă lojă masonică, iar un arhitect italian a transformat-o în magnifica lui reședință din București
• EXCLUSIV I “Casa Suțu, palatul și fantomele sale”. O zi din viața extravagantului cuplu Irina și Grigore Suțu, supranumiți Turcul și Cămila, și sofisticatele lor baluri din vechiul București
• EXCLUSIV | Uzina Electrică Filaret, în imagini incredibile din 1908. Ce șanse are spectaculosul monument de arhitectură industrială să fie redat Bucureștiului
• “Alo, Alo, aici Radio București!”. Călătorie în anii ’50, când s-a construit Palatul Radiodifuziunii. Sediul vechi, o clădire frumoasă de pe Berthelot, fusese distrus în război
• EXCLUSIV I Ecaterina, prințesa răpită. Incredibilul destin al nepoatei Nababului: a copilărit prin orfelinate, și-a dedicat viața orfanilor din Leagănul “Sf. Ecaterina”, de la Arcul de Triumf
• Cel mai frumos castel mediteranean din București ascunde o istorie cumplită. Proprietarii au fugit spre libertate, dar au ajuns în lagărele lui Tito | Interviu cu arh. M. Ghigeanu
• Cine-a pus pe roate Caru’ cu Bere din Centrul Vechi. În splendida clădire proiectată de arhitectul Palatului Peleș au intrat și Caragiale, și Rolling Stones
• EXCLUSIV | Cum a ridicat Nababul Palatul Cantacuzino, azi Muzeul Enescu. Mărețul monument simbol din București e foarte degradat, iar restaurarea nu se mai termină
• Tainele Casei Lipizer, cea mai veche reședință de arhitect din București. Clădirea neogotică, ruptă parcă din “Urzeala Tronurilor”, a fost scanată 3D și va fi restaurată
• Palatul Mogoșoaia, minunea de lângă București. Cum a transformat Prințesa Martha Bibescu o ruină în cel mai rafinat loc de întâlnire pentru elitele Europei
• Fenomenala bibliotecă din Casa lui Dimitrie Gusti, fondatorul Muzeului Satului din București. Cum a fost alungat din reședința sa | Interviu cu arh. M. Ghigeanu
• Palatul Băncii Chrissoveloni, splendoarea din Centrul Vechi printr-un noroc scăpată neatinsă de distrugeri. Șansă pentru patrimoniu, șoc pentru proprietari I INTERVIU
• EXCLUSIV I Palatul Niculescu-Dorobanțu, o minunăție neogotică unică în București, în 10 imagini superbe și rare din interior | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• EXCLUSIV | Un secret de 4 stele. Cum a fost construit Hotelul Lebăda de pe insula Pantelimon, pe locul fostei mănăstiri-spital, unde șantierul a reînviat un vechi pericol
• Cum a făcut Gospodăria de Partid cantină din Palatul bancherului Spayer. Renaște clădirea după care se întorcea soarele Bucureștiului | Interviu cu arh. Mihai Eftenie
• Distrugerea unui imperiu, cu bănci, palate și moșii | Interviu cu Jean Chrissoveloni, ultimul din dinastia bancherilor care a dezvoltat Bucureștiul și România
• Cum a fost construit Sky Tower, cea mai înaltă clădire din București. Are 37 de etaje și un restaurant în nori, din care vezi orașul ca-n palmă I INTERVIU
• EXCLUSIV I Cum arată în interior vila fraților cu nume memorabil, cei mai mari importatori de lifturi din Bucureștiul interbelic | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Vila fraților cu nume memorabil, cei mai mari importatori de lifturi din Bucureștiul interbelic. O casă de tip neoromânesc, devenită spectaculos imobil mediteranean | Interviu cu arh. M. Ghigeanu
• Palatul Imobiliara, cel cu Pasajul Victoria, splendoare și decădere. Fațada la Calea Victoriei a fost reabilitată, dar construcția, veche de peste 100 de ani, a rămas neconsolidată
• VIDEO I Vedem ce nu mai este, ba chiar pășim în Muzeul Simu, legendarul. Templul Artelor de pe Magheru, demolat în comunism, reconstruit virtual acum | INTERVIU
• Cea mai frumoasă casă de pe Bd. Primăverii, cu living cât un apartament și istorie incredibilă. Cum a fost ocupată de un feroce tandem stalinist I Interviu cu arh. M. Ghigeanu
• Hotelul Luvru, azi Capitol, “cea mai măreață clădire de pe Calea Victoriei”, cu ale sale 9 vieți. 10 hoteluri, un singur arhitect: Arghir Culina. I INTERVIU
• Fabulosul Testament al Nababului, cândva cel mai bogat român. Avea munți, moșii, petrol și palate în București. Interviu cu Max Caradja, urmașul lui Gh. G. Cantacuzino
• Revanșa familiei Mavrodin. Cum au reușit doi profesori să recupereze superba reședință a strămoșilor, din buricul Bucureștiului, și apoi să vadă lumea
• Două dintre cele mai frumoase blocuri moderniste din Bucureștiul interbelic. Au rezistat și marilor cutremure, și probei timpului | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• EXCLUSIV I Omul care a dăruit Bucureștiului cele mai multe biserici. Capodopera sa este Biserica Mănăstirii Cașin, primul lăcaș decorat doar în mozaic
• Cum a renăscut din propria-i cenușă cel mai frumos castel mediteranean din București. Clădirea, făcută scrum la bombardamentele din’ 44 | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Cum a rămas fără turnuleț și fără frumusețe exotică vila istoricului Ionnescu-Gion, mare îndrăgostit de București. Iulia Hașdeu urma să-i fie soție
• EXCLUSIV I Nedreapta poveste a actriței Elvira Godeanu și a casei sale extraordinare de pe Docenților. Comuniștii au dat-o afară din vila primită în dar de la Emil Prager
• Uimitoarele palate cu grădini de pe Aleea Modrogan. Într-unul a trăit amantul Principesei Elisabeta și a fost demolat, altul e sediu PNL | Interviu cu arh. M. Ghigeanu
• Tezaurul risipit prin tot Bucureștiul. Rămășițele Mănăstirii Văcărești sunt împrăștiate, în vreme ce PMB promite de 12 ani un Memorial la Palatul Mogoșoaia | INTERVIU
• Cafeneaua Veche e ca nouă și-a luat marele premiu pentru arhitectură de interior. E-n Centrul Vechi și are o istorie fabuloasă. Aici se bea neîntrerupt cafea de aproape 250 de ani
• Cea mai frumoasă poveste din București. Bodega magică de pe strada Povernei, tapetată cu tablouri de Luchian și Tonitza. Cârciuma de cartier rivaliza cu Capșa
• “Patrimoniu cu termopane” – Blocul Mirto din centrul Bucureștiului, cu fațada mediteraneană desfigurată. A fost casa unui demnitar țărănist, anihilat de comuniști I Interviu arh. Mădălin Ghigeanu
• Un colonel rus, mușcat de un câine turbat, a salvat de la naționalizare un minunat Palat din București. Clădirea de pe strada Frumoasă a fost reședința fratelui lui Take Ionescu
• Fabulosul conac-muzeu al întemeietorului Operei Naționale din București e de vânzare, iar statul român zice pas. Se vinde cu tot cu lucruri minunate, de la tablouri la pianul Bosendorfer I INTERVIU
• Comoara dintr-un sipet, de unde ies la lumină primele imagini color cu clădiri-simbol din Bucureștiul de acum 100 de ani, realizate de arhitectul Gării de Nord | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Strălucește iar Casa negustorului Vanghele din zona Chirigii, vechea vamă a Bucureștiului. Bijuteria cu fațadă neobrâncovenească și geamlâc, salvată cu credit la bancă I INTERVIU
• Casa Macca, fascinanta reședință din Micul Paris, înfrumusețată de cei mai buni meșteri europeni, de la pictori zugravi până la grădinari. Descoperiri remarcabile în arhive | INTERVIU
• A înviat Casa cu Geamuri Bombate, unicat de arhitectură veche. Surpriză: prin ferestre se vede tot, sticla nu e opacă, așa cum umbla vorba prin București | INTERVIU
• Frumusețea fără vârstă a palatului mediteranean din strada Zambaccian. A fost reședința lui Sergiu Nicolaescu și devenit motiv de dispută după moartea lui | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Foișorul de Foc, minunea Bucureștiului de altădată, revine la viață. Bucureștenii și turiștii vor putea să urce în lanternou, să vadă orașul de sus
• Dispariția unei bijuterii: vila din Primăverii a Contesei Elena Wassilko. Micul palat aristocrat a avut ghinionul de a se învecina cu palatul lui Ceaușescu | INTERVIU arh. Mădălin Ghigeanu
• Una dintre cele mai frumoase clădiri mediteraneene din București și povestea ei spectaculoasă. Industriașul care a construit-o și-a ales cel mai potrivnic moment | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Povestea formidabilă a vilei din București care domnește, practic, peste un cartier. Aici a locuit dirijorul Iosif Conta | INTERVIU cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Club A, rezistență și legendă. Cum s-a născut, în pivnița unei clădiri mediteraneene din București, paradoxala oază de libertate | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Mister elucidat. Vila din Primăverii în care a trăit “aristocratul roșu” I. Ghe. Maurer e, cu siguranță, opera marelui arhitect Ion Giurgea. I Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• ​​Splendoarea Bucureștiului nevăzut. Imagini fascinante din interiorul blocurilor Art Deco. Cele mai multe sunt neprotejate și, astfel, sunt deseori mutilate | INTERVIU
• Descoperire extraordinară, sub vopseaua ordinară a pereților Casei Macca din București. Au fost scoase la lumină picturi nevăzute și neștiute de nimeni până azi
• Ce știm despre Blocul Leonida e greșit. Cine a construit Templul Automobilului din Bucureștiul interbelic, acum cu sanctuar fast-food la parter | INTERVIU cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Leonida&Co; cum a fost nimicit un imperiu auto cu garaje, show-room și bloc corporatist pe Magheru. Azi, extraordinarele clădiri de patrimoniu mor sub ochii noștri
• Fosta reședință de la Snagov a soților Ceaușescu e, de fapt, Palatul Principelui Nicolae, mutilat de cei doi. „De ce a trebuit să distrugă o capodoperă de arhitectură?” | INTERVIU cu arh. Mădălin Ghigeanu
• O comoară aruncată la gunoi, într-o ghenă din București. Extraordinara poveste a arhitectului care a proiectat Casa Scânteii, dar și 100 de vile moderniste în Constanța interbelică
• Treptele Rușinii. Xenofon, Cenușăreasa Bucureștiului, a căzut din topul celor mai frumoase străzi în trepte pictate din lume, direct în cel al dezamăgirii turiștilor
• Magia unui vechi imobil din București. Soprana Ioana Bentoiu: Sunt obsedată de acea casă, am visat-o și o tot visez. Aș face orice să o revăd în interior
• Istoria interzisă a grandiosului Palat de la Scroviștea. Domeniul de lângă București preferat de președinții României, loc de taină bine păzit. Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• EXCLUSIV I Descoperire remarcabilă pe șantierul de la Palatul Universității din București: un tunel înalt de 4 metri înconjoară clădirea principală a monumentului
• Născut în Mahalaua Cuțarida, scriitorul Eugen Barbu (“Patronul”) a ajuns să locuiască într-un palat mediteranean naționalizat din mijlocul Bucureștiului | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Destoinicul meșter Dorel a lovit cu burlane și vopsea portocalie într-un bloc interbelic din zona protejată Armenească. Clădirea e de nerecunoscut
• EXCLUSIV I Vești excelente despre Palatul Universității. Va fi refăcut de la zero spectaculosul fronton cu vultur și grifoni, distrus de bombardamentele din 1944
• Cvartalul din București, „dreptul poporului la coloane” sau stalinismul cu față umană. Cum au ajuns clădirile tip cazarmă mai scumpe și mai căutate decât blocurile noi
• EXCLUSIV I Principesa Elisabeta a avut un fiu adoptiv, moștenitorul Palatului Elisabeta din București. Am descoperit cine a fost arhitectul care a proiectat impresionantul edificiu. Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Drama proprietarilor Vilei Tătărescu din București. După ce Emanuel Tătărescu a fost închis în temnița comunistă de la Sighet, soția lui s-a sinucis | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Descoperă vila mediteraneană din care Gheorghe Tătărescu a fost aruncat în închisoare. Pe casă a pus stăpânire odrasla lui Petru Groza | INTERVIU cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Palatul Adina Woroniecka de la Șosea, scos la vânzare. Soarta unei Prințese a Bucureștiului transformată de comuniști în Cenușăreasă. Interviu I arh. Mădălin Ghigeanu
• Vila din București cu tunel secret care duce la TVR. A aparținut Principesei Ileana și a fost reședința Tanței Gheorghiu, fata lui Dej. Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Palatul mediteranean în care a fost instalat”Tov. Sadoveanu”, opera arhitectului pe care Bucureștiul interbelic iubea să-l urască. Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
• Intră în cel mai exuberant palat mediteranean din Cotroceni, cândva reședința celui mai bogat brutar din București. Interviu cu arhitectul Mădălin Ghigeanu
• EXCLUSIV I Blocul Florentin, o istorie îngropată în arhive iese la lumină. Arh. Mădălin Ghigeanu a descoperit cine a proiectat una dintre cele mai frumoase clădiri mediteraneene din București
• Aici a trăit Maria Tănase. Blocul capodoperă al unui arhitect uitat care a transformat moda vremii într-un seducător stil mediteranean al Bucureștiului
• EXCLUSIV | Cum se poate transforma Sala Palatului în „pol cultural al Bucureștiului”. Planul arhitectului Romeo Belea, ultimul în viață din echipa care a construit impozantul edificiu
• EXCLUSIV I La 90 de ani, arhitectul Romeo Belea vrea să modernizeze Sala Palatului. Este ultimul proiectant în viață din echipa care, în 1958, a construit edificiul monumental
• A fost demolată prea frumoasa casă din București în care a copilărit Margareta Pâslaru. Clădirea avea pe fațadă medalionul mamei sale, realizat de bunicul său, sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad
• PREMIERĂ | Se ridică lofturi din ruinele fostei fabrici Luther-Grivița. Mălțăria din București în care se făcea “cea mai bună bere din lume” se transformă fabulos
• IMGB și Aversa, ultimii coloși din patrimoniul industrial al Bucureștiului pulverizați de ghiuleaua investitorilor imobiliari. “Demolările fără discernământ nu înseamnă dezvoltare”, spun arhitecții
• Grivița, ultima baie publică din București nu mai e publică. Stabilimentul în care-și spălau bucureștenii “murdalâcul” a fost retrocedat cu tot cu istoria lui extraordinară
• Atenție, cad bucăți din Centrul Vechi. Pasajul Macca-Villacrosse din București n-a fost consolidat niciodată și nu se află pe nicio listă de restaurare
• București, agonia clădirilor de patrimoniu. O casă proiectată de Paul Gottereau, arhitectul regal al Micului Paris, a ajuns o cocină
• Casa pictorului Gheorghe Tattarescu va fi restaurată, după decenii de așteptare. E singura reședință particulară din București construită ca un han
• Cum moare povestea vie a Bucureștiului. Palatul Voievodal Curtea Veche a ajuns no man’s land. Un simbol abandonat, închis și fără pază
• Vilele din Balcic, cândva un Saint-Tropez al elitelor bucureștene, se vând ca pâinea caldă cu castraveți bulgărești. Descoperă ”Orașul alb”, cea mai frumoasă amintire a României mari
• Bucureștiul va avea, în sfârșit, Pinacotecă. Patrimoniul de artă al țării va fi expus într-un palat spectaculos din Centrul Vechi
• Casa bijuterie cu pălărie, ascunsă pe Intrarea Spătarului din București. Și povestea ei extraordinară
• EXCLUSIV I Cluburile nautice din Herăstrău, distruse pentru “cârciumizarea” celui mai mare parc din București. Un om s-a luptat să salveze YCB, deși a fost amenințat cu moartea
• Pescăruș, restaurantul unde mâncau comuniștii stridii, a primit aripi colorate de la Mihai Popescu, arhitectul care a revoluționat designul ambiental în locurile publice din București
• Locul magic din București cu livadă de cireșe coapte. Cum de nu s-au atins dezvoltatorii imobiliari de Mărțișorul lui Tudor Arghezi, un paradis asediat de blocuri
• Descoperă tot ce-a mai rămas din cartierul Uranus din București:”Ca într-un film SF cu portaluri temporale, ne plimbăm prin orașul dispărut”
• Ce secrete ascunde cea mai trufașă reședință boierească din București. Palatul Kretzulescu, emblema nerecunoscută a Capitalei
• În casa faimoasei pianiste Cella Delavrancea, bucureștenii mănâncă furnici în copac. Clădirea istorică a devenit restaurant chinezesc
• Domnița Bălașa, biserica din București care a renăscut de patru ori din propria ei cenușă. Povestea lăcașului în care, în interbelic, nu se oficiau înmormântări
• De ce a fost părăsită cea mai frumoasă casă de la intrarea în parcul Cișmigiu. Din exterior arată minunat, înăuntru e vai și amar
• În București avem o seră unică în lume, în care prosperă plante trecute cu mult de suta de ani. Parțial restaurată, construcția are nevoie de fonduri pentru reabilitare
• Cu o clădire-floare se face primăvară în Grădina Botanică din București. Restaurantul proiectat de Octav Doicescu a fost consolidat și restaurat
• Biserica uitată de sub statuia lui Mihai Viteazul și neștiuta poveste a Universității București. Palatul va fi consolidat și restaurat
• Pe Lipscani, cândva inima comercială a Bucureștiului, e lipită o imensă bulină roșie pe care nimeni n-o vede. “Ce s-a întâmplat acolo e îngrozitor de trist și o cumplită bătaie de joc”
• Va “denazifica” Putin și clădirile de patrimoniu din Ucraina înscrise în UNESCO? Sunt printre cele mai vechi din lume și se află în calea bombardamentelor sălbatice
• Spectaculos! Cum a devenit o casă veche tip vagon noul sediu al arhitecților din București. Proiectul a fost premiat și în Europa, și în România
• Spectaculoasa clădire Art Deco “Banca Albina” din centrul Bucureștiului nu va fi demolată. Proprietarul promite să o consolideze, arhitecții vor să o claseze de urgență ca monument istoric
• Așezămintele Brătianu din București vor fi restaurate. Un altar pentru ritualuri de magie era ascuns de vegetația crescută pe clădire
• Pe cine anunți urgent când vezi că vecinul distruge o clădire istorică din București. Plus: 2020, anul cu cele mai multe demolări de clădiri de patrimoniu, după 1989
• Ghidul celor mai frumoase case în stil neoromânesc din București. Le datorăm unui singur arhitect pe care comuniștii l-au tratat îngrozitor
• Look up! Descoperă clădirea cu cei mai frumoși sâni Art Deco din București și un inestimabil patrimoniu Modernist European înscris la UNESCO
• Cine vrea să cumpere un fort la Bragadiru? Face parte din ansamblul de fortificații din jurul Bucureștiului, construit de Regele Carol I, și a ajuns de vânzare
• Scandalul caselor demolate de pe strada Icoanei din București, faza pe blesteme. Misterioasa Bucureștioara, pârâul din adâncuri “care poate dărâma orice s-ar ridica”
• Au dat foc casei lui Mihail Sadoveanu din București de trei ori. Minunata Vilă în stil brâncovenesc nu mai are acoperiș și s-a făcut scrum pe jumătate
• Pe lângă plopul realmente fără soț. E-n mijlocul trotuarului de pe Calea 13 Septembrie din București, a supraviețuit demolării cartierului Uranus și spune drama celor strămutați
• Vreți să salvăm o fantastică boltă din cărămidă țesută, din Bucureștiul fanariot? E demolată treptat în Mahalaua Sfinților Apostoli, deși are o valoare inestimabilă
• Casă-bijuterie din București, cu tavane pictate de Luchian, restaurată cu mare artă. Cândva, la subsol avea un bar clandestin frecventat de Nicu Ceaușescu
• Abandonată mai bine de o sută de ani, minunata Casa Macca din București a început să fie consolidată și restaurată. Avea lift și încălzire centrală încă din 1911
• Casa lui Luchian din București a ajuns restaurant, apoi măcelărie cu slănină de Mangalița. Pictorul a murit sărac și paralizat, iar tablourile lui valorează azi averi
• A înviat Templul grecesc de pe Magheru, inima Bucureștiului de odinioară. La cine a ajuns uriașa bogăție din Muzeul Simu, Louvre-ul Micului Paris
• A crăpat piscina cu valuri în care înota Regele Mihai. E în centrul Bucureștiului și a fost prima piscină din Micul Paris și din România
• Toată lumea știe de „Micul Paris”, dar știai de București la un țâr distanță de „Noul New York” Clădirea-fenomen care a tulburat orașul și pe lângă care treci și de 10 ori pe zi
• Un avocat italian a cumpărat Palatul lui Take Ionescu din centrul Bucureștiului și are un plan formidabil pentru clădire. Take a murit intoxicat cu stridii. Cine l-a otrăvit?
• Cel mai instagramabil loc din București se află lângă Guvern: o casă veche lângă un imobil din viitor. Arhitect: Dorin Ștefan
• A opta minune a lumii e în casa asta din București, iar casa e de vânzare. Cu tot cu splendorile pictate de Luchian din dragoste pentru Mathilda
• Cum arată în interior Palatul Visului American din București, cu toate secretele sale. Clădirea “Maurice Blank”, fost sediu al ambasadei SUA, e de vânzare
• Moare cea mai frumoasă casă din București. Cum l-a scos generalul de Gaulle pe boierul Miclescu din baia în care a fost obligat să locuiască timp de 40 de ani
• Scheletul ascuns sub parchet în cea mai frumoasă casă boierească din București. Clădirea cu secrete din podea până-n tavan și restaurarea la care a venit și poliția
• Arhitectura next level din București are un nume: Dorin Ștefan. Cele mai futuriste clădiri din oraș și din lume explicate de cel care le-a creat
• “Am înviat o bătrânică, i-am făcut operații estetice, i-am pus podoabe și mai trăiește o sută de ani”. Învierea din mahalaua Sfinților din București care a trezit la viață și strada unde astăzi beau hipsterii cafele
• Grivița, ultima baie publică din București nu mai e publică. Stabilimentul în care-și spălau bucureștenii “murdalâcul” a fost retrocedat cu tot cu istoria lui extraordinară
• Atenție, cad bucăți din Centrul Vechi. Pasajul Macca-Villacrosse din București n-a fost consolidat niciodată și nu se află pe nicio listă de restaurare
• București, agonia clădirilor de patrimoniu. O casă proiectată de Paul Gottereau, arhitectul regal al Micului Paris, a ajuns o cocină
• Casa pictorului Gheorghe Tattarescu va fi restaurată, după decenii de așteptare. E singura reședință particulară din București construită ca un han
• Cum moare povestea vie a Bucureștiului. Palatul Voievodal Curtea Veche a ajuns no man’s land. Un simbol abandonat, închis și fără pază
• Vilele din Balcic, cândva un Saint-Tropez al elitelor bucureștene, se vând ca pâinea caldă cu castraveți bulgărești. Descoperă ”Orașul alb”, cea mai frumoasă amintire a României mari
• Bucureștiul va avea, în sfârșit, Pinacotecă. Patrimoniul de artă al țării va fi expus într-un palat spectaculos din Centrul Vechi
• Casa bijuterie cu pălărie, ascunsă pe Intrarea Spătarului din București. Și povestea ei extraordinară
• EXCLUSIV I Cluburile nautice din Herăstrău, distruse pentru “cârciumizarea” celui mai mare parc din București. Un om s-a luptat să salveze YCB, deși a fost amenințat cu moartea
• Pescăruș, restaurantul unde mâncau comuniștii stridii, a primit aripi colorate de la Mihai Popescu, arhitectul care a revoluționat designul ambiental în locurile publice din București
• Locul magic din București cu livadă de cireșe coapte. Cum de nu s-au atins dezvoltatorii imobiliari de Mărțișorul lui Tudor Arghezi, un paradis asediat de blocuri
• Descoperă tot ce-a mai rămas din cartierul Uranus din București:”Ca într-un film SF cu portaluri temporale, ne plimbăm prin orașul dispărut”
• Ce secrete ascunde cea mai trufașă reședință boierească din București. Palatul Kretzulescu, emblema nerecunoscută a Capitalei
• În casa faimoasei pianiste Cella Delavrancea, bucureștenii mănâncă furnici în copac. Clădirea istorică a devenit restaurant chinezesc
• Domnița Bălașa, biserica din București care a renăscut de patru ori din propria ei cenușă. Povestea lăcașului în care, în interbelic, nu se oficiau înmormântări
• De ce a fost părăsită cea mai frumoasă casă de la intrarea în parcul Cișmigiu. Din exterior arată minunat, înăuntru e vai și amar
• În București avem o seră unică în lume, în care prosperă plante trecute cu mult de suta de ani. Parțial restaurată, construcția are nevoie de fonduri pentru reabilitare
• Cu o clădire-floare se face primăvară în Grădina Botanică din București. Restaurantul proiectat de Octav Doicescu a fost consolidat și restaurat
• Biserica uitată de sub statuia lui Mihai Viteazul și neștiuta poveste a Universității București. Palatul va fi consolidat și restaurat
• Pe Lipscani, cândva inima comercială a Bucureștiului, e lipită o imensă bulină roșie pe care nimeni n-o vede. “Ce s-a întâmplat acolo e îngrozitor de trist și o cumplită bătaie de joc”
• Va “denazifica” Putin și clădirile de patrimoniu din Ucraina înscrise în UNESCO? Sunt printre cele mai vechi din lume și se află în calea bombardamentelor sălbatice
• Spectaculos! Cum a devenit o casă veche tip vagon noul sediu al arhitecților din București. Proiectul a fost premiat și în Europa, și în România
• Spectaculoasa clădire Art Deco “Banca Albina” din centrul Bucureștiului nu va fi demolată. Proprietarul promite să o consolideze, arhitecții vor să o claseze de urgență ca monument istoric
• Așezămintele Brătianu din București vor fi restaurate. Un altar pentru ritualuri de magie era ascuns de vegetația crescută pe clădire
• Pe cine anunți urgent când vezi că vecinul distruge o clădire istorică din București. Plus: 2020, anul cu cele mai multe demolări de clădiri de patrimoniu, după 1989
• Ghidul celor mai frumoase case în stil neoromânesc din București. Le datorăm unui singur arhitect pe care