FOTO | Cum se învăța carte în Bucureștiul comunist. Elevii unei școli din Balta Albă, fotografiați de copilul Andrei. Imagini document din 1979, cu lozinci pe pereți

Pentru copiii din ziua de azi ar fi de neimaginat să meargă la școală ca-n comunism, în uniformă – fetele cu sarafan și ciorapi trei sferturi, cu bentiță albă pe cap și număr matricol cusut pe brațul stâng, iar băieții în costum bleumarin, tunși regulamentar. Toate, obligatorii.

WTF, Bro, așa ceva e imposibil de asimilat de mințile libere din zilele noastre. Și pe bună dreptate. Ce-a fost, a fost. Ce este, Dumnezeu cu mila.

Multe reguli, puține drepturi pentru elevii din timpul regimului comunist. Legea Învățământului, din 1978, punea accentul pe principiul “învățământ-cercetare-producție”

Pe vremea când telefonul mobil nu fusese inventat, nici Iphone 17 Pro Max, nici BMW-ul din generația “Neue Klasse”, elevii României comuniste erau supuși unor reguli de conduită și unui cod vestimentar strict.

Oja, bijuteriile, fusta scurtă, vopsirea părului erau interzise.

Ce vremuri! Dacă nu ar exista aceste fotografii, totul ar părea fake-news, invenții izvorâte dintr-o minte bolnavă.

Andrei și-a format „ochiul” fotografiindu-și colegii din școala gimnazială

Mai jos, Andrei Bîrsan ne împărtășește primele imagini din cariera sa de aproape cinci decenii de fotograf/fotoreporter, instantanee luate în Școala Gimnazială 88.

Fotografiile ne spun că cei mici se bucurau de inocența copilăriei, erau imuni la doctrina comunistă, pur și simplu nu se lipea de ei. Era prea devreme.

Andrei era în clasa a VIII-a când a primit cadou primul său aparat de fotografiat și, peste timp, copiii încă mai scot limba la cameră

Poate că numai “decrețeii” își mai amintesc de atmosfera din școlile socialiste, cu butadele conducătorului suprem, Nicolae Ceaușescu, agățate pe pereți.

Ar fi de neconceput ca învățăceii să-și dea silința la ora de Economie Politică (în ciclul gimnazial) sau la cea de Filozofie Materialist-Dialectica (în liceu), discipline de îndoctrinare obligatorii.

Ar fi aberant să poarte toți copiii cravată roșie de pionier (cine n-o avea era trimis acasă și trecut la “absențe nemotivate”), să se așeze ordonați în careu și să cânte:

Trei culori cunosc pe lume/ Amintind de-un brav popor (..). Azi partidul ne unește/ Și pe plaiul românesc/ Socialismul se clădește/ Prin elan muncitoresc.

Ar fi șocant ca tinerele vlăstare să meargă toamna la cules de cartofi (“muncă patriotică”), să-și facă autocritica în fața detașamentului de pionieri (în caz de vreo greșeală, cum ar fi fumatul sau atitudinea “necorespunzătoare” în fața profesorilor), să-și denunțe părinții (mai ales dacă aceștia ascultau posturi de radio străine), și să tragă tare, cu abnegație ca să devină, în special, viitorii ingineri ai țării.

Programa și structura școlară a anului 1979 în școlile gimnaziale erau stabilite de Legea Educației și Învățământului nr. 28 din 1978.

Nicolae Ceaușescu se afla în plin proces de consolidare a dictaturii personale, după cutremurul din 1977, în București începuseră demolările. 

„Nu simțeam îndoctrinarea comunistă, eram prea mici și preocupați de joacă. Sigur că era, dar nu ne interesa”

Andrei Bîrsan: Țin minte când s-a schimbat imnul și o perioada toată școală s-a ocupat numai de învățarea imnului nou. Nu se mai făceau ore, ne ocupam numai de repetarea și intonarea imnului. Aveam versurile imnului nou în revista Cutezătorii.

În fiecare clasă era portretul lui Ceaușescu, deasupra tablei, iar în partea opusă stema României. Portretul era încadrat de lozinci.

În clasele primare, unii dintre noi scriau cu toc, nu cu stilou. Aveam pe banci locașuri speciale pentru călimară și tocuri. Îmi aduc aminte de gumele de șters mirositoare, chinezești, și de coșmarul pixului învățătoarei, cu două culori, un capăt albastru și celălalt roșu.

Școala punea accent, în special, pe disciplinele tehnice și pe munca fizică

Anul școlar începea la 15 septembrie și se încheia la 15 iunie, fiind împărțit în trei trimestre. Învățământul obligatoriu era de 10 clase, iar matematica, fizica, chimia și biologia ocupau cel mai mare număr de ore. Elevii mergeau la cursuri 6 zile pe săptămână, de luni până sâmbătă, inclusiv.

Primele pagini din manualele școlare erau marcate cu portretul lui Nicolae Ceaușescu plus câteva pansee din gândirea sa fixă, dar prolifică.

În prezent, Școala Gimnazială 88 beneficiază de lucrări de extindere, consolidare și reabilitare prin fonduri europene.

Pe peretele clasei lui Andrei sunt afișate îndemnuri și îndatoriri comuniste. Copiii nu le prea pricepeau “profunzimea”, dar le vedeau zi de zi

Ce altă îndatorire mai înaltă poate fi decât aceea de a sluji cu hotărâre și devotament cauza socialismului și comunismului, înscrisă pe steagul de luptă al partidului, ne spune lozinca, chipurile emisă de Nicolae Ceaușescu. Nu are semnul întrebării la sfârșit, dar poate că nu era o întrebare.

Să facem ca fiecare cetățean să devină conștient că el, împreună cu întreaga colectivitate, este pe deplin stăpân pe bogățiile naționale, pe destinele țării și ca atare trebuie să acționeze împreună, ne spune celălalt afiș publicitar, un text care se înscria în linia de propagandă suveranist-naționalistă a regimului.

Andrei Bîrsan își amintește perfect începutul anului școlar 1979, dintr-un motiv decisiv pentru viața lui: atunci a început să facă fotografii

Andrei Bîrsan: Am început să explorez universul imaginilor în toamna anului 1979 și prima mea experiență a fost copierea negativului fotografiei de buletin. Dragostea mea pentru imagini a început cu o carte primită cadou de la tatăl meu, se numea „Pasiunea mea, fotografia”.

Volumul (abia ce apăruse în 1978), și era un ghid pentru amatori, dar și pentru cei cu visuri mai serioase. Cartea m-a învățat principiile fundamentale ale timpului de expunere, dar și detalii despre compoziție, lumină și utilizarea diferitelor tipuri de obiective.

Andrei Bîrsan: Primul meu aparat de fotografiat a fost “Smena Symbol”, un aparat rusesc, primit de la mama în ziua de Crăciun. Față de Smena 8M, avea armarea rapidă, un aparat foarte bun, care costa 375 lei.

Am folosit filme argentice, alb negru, mărcile ORWO din RDG, “Forte” din Ungaria și AZO românești.

La prelucrarea fotografiilor, revelatorul păta totul, așa că purtam o cămașă specială când măream fotografiile, era toată plină de pete maronii care nu ieșeau la spălat. De obicei măream fotografiile format 10×15 cm și le puneam în cutiile de la hârtia foto.

“Camera obscură avea farmecul ei: lumina verde, mirosul substanțelor, apa clipocind în tava de spălare”

Organizația de pionieri era structurată după model militar, clasa era o “grupă’ sau un “detașament’” și întreaga școală formă o “unitate”.

Elevii merituoși primeau trese, insigne și șnururi colorate, iar cei „devianți” erau “luați în discuție”. Nota 7 la purtare putea să ducă la exmatriculare sau la refuzul de a fi primiți, ulterior, la un liceu bun.

“Luarea în discuție” era un soi de tribunal public, o corecție psihologică aplicată atât la clasele V-VIII, cât și la liceu

Judecata se desfășura după un ritual precis de purificare. Detașamentul de pionieri intra în adunare extraordinară ca să analizeze fapta împricinatului, ședința fiind condusă de comandatul de detașament (elevul cu șnur roșu).

Copilul era scos în fața clasei și stătea cu capul plecat în timp ce i se înșirau abaterile (fumat, note proaste, absențe, atitudine sfidătoare sau afișarea unui comportament “decadent”: păr lung la băieți și fuste scurte la fete.

Profesorii și „diriga” supravegheau toată sceneta.

Uniforma și numărul matricol de identificare erau obligatorii, propaganda se împletea cu educația

Elevii purtau cravată roșie cu tricolor și erau făcuți pionieri în clasele primare. Pentru fiecare materie exista un manual unic, aprobat la nivel național.

Andrei Bîrsan: Ca să ajung la școală treceam bulevardul Camil Ressu. De obicei mergeam mai mulți, cu Tinel, Marian sau Cupidon.

Iarna ne era foarte greu să trecem printre blocul N1 și cel de garsoniere, de la piață, ne dădea vântul înapoi.

Prin clasa a VII-a eram în atelierul mecanic, numai băieți. Maistrul întârzia. Deasupra era laboratorul de chimie, care avea câteva chiuvete cu apă. Țeava de apă trecea prin atelier, pe tavan, de la o chiuvetă la alta.

M-am urcat pe un banc de lucru și m-am dat huța pe o țeavă de apă. Nu a rezistat mult și a țâșnit un jet puternic care ne-a udat pe toți. A apărut maistrul și ca să nu se știe că a întârziat ne-a rugat să spunem că țeava s-a spart de la sine. Uite așa am scăpat.

“În clasele III și IV, în anii ’70, din când în când trebuia să ne scriem autobiografia, cine sunt părinții, bunicii… Cred că o comparau cu ce declarau apoi părinții, poate îi prinde cu ceva. Curat murdar!”

Andrei Bîrsan: În clasa a VIII-a ne-au pus să scriem ce vrem să facem mai departe. Un coleg a zis că vrea să se facă preot. S-a făcut o ședință specială, cu diriga, directoarea și nu mai știu cine, în care a fost luat la rost, înfierat, că vrea să fie popă.

Colegul meu a spus că bunicul lui este preot și așa vrea să fie și el. Nu mai știu nimic de el, nu știu dacă i s-a îndeplinit visul.

„Începuse să nu se mai dea căldură, în clasă profesorii purtau paltoane iar noi aveam câte o helancă sau altceva pe sub cămașă”

Andrei Bîrsan: Am terminat școala generală în vara lui 1980. Acum școala 88 este în proces de extindere.

Andrei a continuat să facă fotografii, chiar dacă milițienii i-au confiscat două aparate în timp ce imortaliza oamenii și locurile din oraș. Să ai un aparat foto însemna să fii martor la ce se întâmplă în societate, ceva periculos.

Andrei s-a născut la 8 mai 1965, în București, și a absolvit Facultatea TCM din Politehnica București în anul 1990. A profesat timp de cinci ani ca inginer apoi a lucrat în sistemul bancar. 

După 1989, Andrei a publicat albumele personale: “Anii ’80”, “Frumusețea revine pe Lipscani?”, “Trecut-au anii”, “Iubita mea, Mihaela” și “Muntele ’80”, un album de fotografii despre prietenie în comunism.

În anul 2007 a înființat Asociația “Bucureștiul meu drag”, o bază de date vizuale care surprinde orașul în toate ipostazele sale. În anul 2016, împreună cu Mihai Petre și Daniel Mihai, a înființat Centrul de Memorie Vizuală a Bucureștiului, bucurestiulmeudrag.ro.

“Bucureștiul lui Andrei” este jurnalul orașului în imagini de dinainte de 1989 până în prezent, ținut de fotograful Andrei Bîrsan, din statornică dragoste pentru Capitală.

Ce a mai trăit și a mai văzut Andrei, am scris aici:

FOTO | Ziua în care Bucureștiul a zâmbit cel mai mult. Bucuria colectivă de la venirea Papei Francisc, în imagini-document din mai 2019

FOTO-DOCUMENT | Bucureștiul distrus pe timp de pace. Demolările ilegale de pe Berzei-Buzești, un scandal îngropat, fără vinovați

FOTO I Gloria și decăderea cinematografelor de pe Elisabeta, cândva cel mai animat bulevard din București. Imagini-document: de la filme indiene cu lacrimi, la ruine

FOTO | Chiajna, mănăstirea cu cele mai bizare povești de groază. Imagini-document dintr-un București ca-n chingi într-un ger de crăpau pietrele și se tăia porcul

11 minute de răpăială feciorelnică la Universitate. Bucureștiul lui Andrei în vara lui 2018, pe vremea când ploaia aducea bucurie, nu teroare

• FOTO | Dacie odihnindu-se, doamne grăbite în deux-pièces și domni la patru ace prin față pe la Teatru Național, în anii grei ’80. Bucureștiul lui Andrei e memoria orașului
• FOTO I Mobilă urcată cu macaraua în apartamentul de bloc neterminat de pe Calea Moșilor, unde lumea negustorilor era nimicită. Bucureștiul lui Andrei, anii ’80