Podul Grant, un simbol al Bucureștiului, într-o vreme în care orașul nu era intens circulat. O poză de peste 30 de ani surprinde doar câteva vehicule care circulă pe drumul de deasupra liniilor ferate care duc spre Gara de Nord. Mai exact, imaginea e din 1989.
Un București așa cum, probabil, nu o să-l mai vedem. În 1989, una dintre cele mai aglomerate zone din oraș era aproape goală. Într-o imagine din arhiva istorică Agerpres, doar câteva mașini rătăcite se pot vedea pe Podul Grant, pasaj pe care astăzi, șoferii, stau bară la bară minute în șir.
Povestea podului este veche de aproape 200 de ani. Numele său vine de la Effingham Grant, un scoțian care a fost nevoit să vândă statului o parte din terenurile primite moștenire de la boierii Golești, rude ale soției sale.
Podul s-a născut dintr-o iubire. În 1837, scoțianul Effingham Grant a ajuns în Capitală, pe când avea doar 16 ani. Tânărul a venit în București cu o misiune: trebuia să intermedieze corespondența dintre revoluționarii români pașoptiști exilați din țară și cei care încă se aflau aici. Acesta se bucura de imunitate diplomatică, fiind secretar la Ambasada Britanică din București.
După ce Grant i-a ajutat pe frații Golești, soarta a făcut ca el să o cunoască pe nepoata acestora. Zoe Racoviță era fiica lui Alexandru Racoviță, membru al uneia dintre familiile domnitoare. A urmat ca, în 1850, Zoe și Effingham să își unească destinele.
Podul Grant a fost realizat de Robert, fiul lui Effingham. Inginerul Robert Grant a început proiectul în 1902 și l-a finalizat în 1910. Podul a fost realizat în cinstea tatălui său.
Nu este un simbol doar pentru București, ci și pentru Crângași, cartierul în care se află. Asemenea pasajului, cartierul are și el o istorie bogată, fiind construit într-o zonă unde, de mult, se aflau doar crânguri. Acolo locuiau crângașii care au format o comunitate în jurul unei biserici.
Conform Observator, numele „Crângași” este dat de existența unei prelungiri a Codrilor Vlăsiei în zonă. Aceasta era denumită și crâng, iar în spațiul respectiv trăiau crângașii.
Cartierul Crângași, situat în Sectorul 6 al Capitalei, a ascuns monede romane din timpul lui Valentinian I (364 – 375 d.H.) și un cuptor de ars oale. Acestea au ieșit la lumină în secolul al IV-lea.
Istoria cartierului începe cu menționarea bisericii Sfântul Nicolae, la jumătatea secolului al XVI-lea. Era un lăcaș de cult care avea în jurul său câteva case care se extind încet, încet.
Satul Crângași apare pe mai multe hărți din secolul al XIX-lea, alături de sate care, mai târziu, vor compune Cartierul Giulești și satul Ciurel.
Pe harta austriacă din 1792 apar două denumiri: Ciurel și Crângași. Deci vorbim de două sate distincte, Ciurelul fiind poziționat în zona stavilarului de acum al Lacului Morii, iar Crângașiul se află mai spre vest, În același timp, mai apare și Giuleștiul. Granițele acestea dintre cartiere sunt invizibile, unii spun că stau în Crângași, alții că stau în Giulești. Vatra satului Crângași a dispărut în timpul amenajărilor Lacului Morii, acolo era Crângașiul vechi. Ce a rămas, sunt blocurile din imediata vecinătate a satului. Cu cât mergem spre calea Giulești, cu atât locuitorii se identifică cu apartanența la Giulești, ei spun că sunt giuleșteni, declară istoricul Răzvan Voinea.
La începutul secolului al XX-lea, micul cătun era o zonă locuită din apropierea râului Dâmbovița. Mai precis, se afla la granița dintre București și comuna Marele Voievod Mihai, ulterior comuna 16 Februarie.
Primele blocuri din acest cartier au început să apară după 1960, fiind locurile unde erau cazați muncitorii din metalurgie, veniți din Hunedoara la București. Ridicarea clădirilor gri a fost finalizată în 1962.
În anii 70, Crângași a fost grav afectat de inundațiile ce au avut loc în România. Ulterior, cartierul s-a dezvoltat când au fost ridicate majoritatea blocurilor de 4, 8 și 10 etaje.
Abia la începutul anilor 80, au început să se construiască masiv blocuri. Albia Dâmboviței a fost sistematizată, rezultatul fiind actualul lac Ciurel. Pe 22 decembrie 1984 a fost inaugurată stația de metrou din zonă și tot în același an, a ajuns aici și tramvaiul 41. Traseul acestuia a fost deschis în întregime în 1987. În primii 3 ani, linia 41 a folosit tramvaie bidirecționale, deoarece, din cauza șantierelor din zonă, capătul de linie nu era în buclă.