După un trecut atât de influențat de cultura otomană, era imposibil ca în Capitală să nu rămână o cultură zdravănă a cafelei. Azi ai o mulțime de cafenele de specialitate unde bucureștenii se înghesuie zi de zi. Dar ele nu au apărut peste noapte, dovadă fiind și Ada Kaleh, o cafenea cât se poate de turcească, cu licoare magică și de-a dreptul çok güzel, făcută la nisip, în ibric de alamă de cafegii cu fez pe cap (da, pălărioara tradițională, aia roșie cu ciucurel).
Istoria Bucureștilor și a cafelei este una de lungă durată, ceea ce nu e deloc surprinzător, ținând cont de apropierea de pe hartă și de contextele socio-politice care au dus la adoptarea de către țara noastră a mai multor obiceiuri și elemente din spațiul otomano-oriental. Sorbitul cafelei este cel mai bun exemplu, care a fost preluat de bucureșteni de la turci, care la rândul lor au învățat cu o mulțime de ani în urmă din lumea arabă.
Astfel, istoricul Constantin C. Giurescu a menționat în lucrarea sa „Istoria Bucureștilor” faptul că prima mențiune documentară a unei cafele provine tocmai din anul 1667, când exista o „kahvenea” în Târgul de Sus, care era deținută de un negustor turc, Hamie, fost soldat din rândul ienicerilor. Acesta servea cafea autentică turcească, „kahvesi”, extrem de densă și de puternică.
Imaginile de la cafeneaua Ada Kaleh datează din 7 septembrie 1969 și provin din arhiva Agerpres. În cadre se poate observa cum cafegiul toarnă „licoarea-minune” în cești din nelipsitul ibric de alamă. De asemenea, ambii angajați sunt îmbrăcați în port tradițional turcesc, cu cămăși de mătase, vestoane de catifea și pe cap nelipsitul fez, pălăriuța tradițională fără boruri, dar cu vestitul ciucure.
În imaginea de mai jos sunt surprinși chiar și doi clienți, care pare că și-au luat ceva care să îi facă să suporte căldura aparentă de atunci (dacă judecăm după cămașa cu mânecă scurtă a bărbatului din pragul ușii), cel mai probabil câte-un caffe-frappe după paharele de mari dimensiuni și după frișca din vârf.