Într-un top al celor mai scumpe cartiere din București, Floreasca-Dorobanți ocupă locul III, cu un preț mediu de 2.280 de euro pe metru pătrat. Pe locul I se află Kiseleff-Aviatorilor, iar pe locul II, Herăstrău-Nordului. Ușor de identificat pentru străzile cu nume de compozitori, cu blocuri de trei și patru etaje, în care primeau repartiție muncitorii fruntași și nomenclatura de partid de rangul doi, cu hălci mari de parcuri retrocedate ilegal și blocuri noi de sticlă cu vedere la lac, Floreasca este în prezent teren vioi de vânătoare, cu căprioare retrocedate, pentru investitorii imobiliari. Aceeași Floreasca unde, fix acum 100 de ani, își aveau reședința turmele de oi. Aceeași Floreasca, ridicată și pe două gropi de nisip pentru fabricarea cărămizilor, favela nevoiașilor din Micul Paris. Istoria Zonei-grădină de locuit și povestea Cartierului Prinț și Cerșetor, mai jos.
Floreasca, inițial moșie boierească întinsă, cu livezi și grădini cât vezi cu ochii; cartier cu case foarte scumpe, cu arhitectură neoromânească, la care aveau acces doar funcționarii de top, în perioada interbelică, dar și cu cocioabe și tuberculoși lângă gropile de nisip pentru cărămizi. Floreasca, model de arhitectură socialistă și planuri urbanistice aerisite în anii ’50-’60. Floreasca, zgârâie-nori, ambuteiaje pe Calea Floreasca, apartamente exclusiviste cu vedere la lac, șaormerii deschise non-stop, cluburi de mare respirație, și retrocederi ilegale. Un potpuriu de fațete, un cartier bucureștean care doarme puțin și scump, ocupat mereu să se schimbe și s-o ia în toate direcțiile.
Nu mai departe de anul 1930, Floreasca era Cenușăreasa Bucureștiului. Legat de groapa de nisip din cartier, locuitorii menționau: “În timpul verii anului trecut a poposit în groapa din vecinătatea locuințelor o turmă foarte numeroasă de oi. Prezența lor într-un cartier populat constituie un permanent focar de infecție și de boli- pe lângă că tulbură în tot cursul zilei și chiar al nopții liniștea cetățenilor prin zgomotul produs de behăitul oilor și lătratul continuu al câinilor”, A.N.I. C, Fond Ministerul Muncii, dosar 83 din 1930, Andrei Răzvan Voinea, “Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină, Parcelarile Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine”, Editura Asociația Zona, 2021.
Răzvan Voinea, istoric : “În perioada interbelică nu exista o mare diferența între cartierul Ferentari și Floreasca, cartier care în anul 1925 era considerat a fi Veneția Bucureștiului. Pentru că nu avea sistem de canalizare, atunci când ploua, lumea ieșea cu luntriile, cu bărcile improvizate, pe ulițe. Era de râsul lumii să locuiești în Floreasca”. O sută de ani mai târziu, Floreasca primește calificativul de “zonă cu locuire plăcută, atractivă și deosebit de confortabilă”, într-o analiză comparată a ansamblurilor de locuințe din capitală, văzute din perspectiva lor domestică, sursa Răzvan Voinea.
“Strada Rahmaninov era – la capătul ei dinspre lacuri- un simplu drum de țară mergând – între un mal de lut și un șir de castani înalți, pe lângă care se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare răspunzând spre lacul Floreasca -și zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse. Adesea, mormane de fân și gunoaie umpleau aerul cu un miros hibrid de iarbă cosită și de putrefacție acră. Străzile care dau spre lac poartă nume de boieri, strada Stroe Postelnicul, Strada Băneasa Ancuța, strada Ioniță Vornicul. Malul de lut din partea opusă șirului de castani era acoperit vara cu buruieni, pe care le pășteau vitele locuitorilor de prin împrejurimi”, George Călinescu, locuitor al cartierului Floreasca, în “Scrinul negru”.
Cartierul se întinde de o parte și de alta a Căii Floreasca, care are o lungime de 4,6 km. Începe (în sud) din Șoseaua Ștefan cel Mare și se termină (în nord) în Șoseaua Pipera. În prezent, Barbu Văcărescu și Calea Floreasca sunt artere intens circulate, cu ambuteiaje la orice oră și în orice zi.
Numele cartierului a fost dat de cel al moșiei care a aparținut familiei de boieri pământeni Florescu. Pe pământurile Floreștilor a apărut Drumul Plăcintei, care ducea în târgul Bucureștilor, nume foarte catchy, poate, pentru cei care credeau ca la București umblă câinii cu plăcinta-n coadă. La începutul secolului al XVII-lea, pe locul unde se află astăzi cartierul, exista satul Florești, împărțit în trei: Floreștii de Jos, unde se află mănăstirea Cernica, Floreștii de Mijloc și de Sus. Antonache Caliarch-Florescu a fost clucer și ban al Craiovei (1742-1744) și avea un frumos conac înconjurat de livezi și grădini, aflate în apropierea dealului Colentina. Despre genealogia și istoria boierilor Florești a scris o carte dl Radu F. Florescu, profesor emerit de istorie la Boston College, volum intitutulat “Sânge din sângele lui Dracula, Saga boierilor Florescu”, Editura Corint.
La început de secol XX, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine (1908-1948) își propune îmbunătățirea condițiilor de locuire a muncitorilor bucureșteni și începe să construiască pentru ei case în tot Bucureștiul, după principiile orașului-grădină, idee socialistă și utopică, inspirată de marile orașe ale Europei. Așa apare în Floreasca “Parcelarea Cornescu, locuințe pentru funcționarii României Mari și debutul edificării celui mai mare cartier pentru funcționari”. “Zona Tei-Floreasca era unul dintre cele mai insalubre cartiere din București, afectată de epidemia de tifos și holeră, fără lucrări edilitare și cu o mortalitate ridicată cauzată de tuberculoză”, Andrei Răzvan Voinea, “Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină, Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine”, Editura Asociația Zona, 2021.
Până în anul 1927, Societatea Comunală a construit aproape toate locuințele din parcelarea Cornescu, pe baza planurilor arhitecților Dimitrie Mohor și Ion D. Trajanescu. Cei doi au proiectat casele de pe străzile Dobrota, Urechescu și Bănciulescu, în stil neoromânesc, “folosind elemente caracteristice precum foișoarele, cerdacele sau ancadramentele ferestrelor în stil trilobat”.
“După finalizarea caselor și distribuirea acestora în jurul anului 1927, proprietarii, în marea lor majoritate ingineri, funcționari de stat și privați, au început să își adapteze locuințele conform propriilor nevoi, prin construirea de bucătării și garaje. Locuințele erau unele dintre cele mai scumpe pe care Societatea le proiectase, iar prețul lor se situa între 600.000 de lei și 1.000.000 de lei, sume prohibitive pentru clasa muncitoare. Mai mult, unele locuințe aveau chiar șapte camere principale, terase, camere și sală pentru servitori, în total 275 mp, alte cinci camere și odăi pentru servitoare. Printe proprietarii acestot locuințe scumpe se numărau contabilul Moscu și sculptorul Ioan Dimitriu-Bârlad. Memoriile urmașilor acestora, artiștii Dan Mizrahy și Margareta Pâslaru, completează imaginea vieții cotidiene din parcelarea Cornescu (..). O casă cu trei efigii feminine sculptate pe fațadă, de pe strada Paul Urechescu și alte două, înfățișându-i pe Raffaelo și pe Michelangelo, pe fațada de pe strada Donizetti, reprezintă unul dintre simbolurile arhitecturale ale acestei parcelări”, Andrei Răzvan Voinea “ Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină, Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine”, Editura Asociația Zona, 2021.
“Pe Calea Floreasca, în proximitatea parcelării, sunt de remarcat două imobile construite de arhitectul G. M. Cantacuzino, și anume blocul de locuințe pentru funcționarii Băncii Chrissovelloni (1922) și Vila Florica Policrat, imobil astăzi de nerecunoscut din cauza recondiționării cel puțin neinspirate”, sursa Răzvan Voinea.
De altfel, G. M. Cantacuzino scrie în anul 1931 o scrisoare deschisă, al cărui verdict poate fi valabil și astăzi: “București, orașul nostru haotic, de un haos balcanic și mediocru, de o ticăloșie mică, cum zice Tudor Arghezi”.
Ultimul proprietar Florescu al moșiei Floreasca a fost Alexandru Emanoil Florescu (1822-1907), om politic important și apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După ce boierul Florescu divorțează, moșia ajunge în stăpânirea fostei sale sale soții, Elena Cornescu, doamna care vinde loturile pentru întemeierea nucleului cartierului Floreasca. Elena Cornescu înstrăinează mici parcele cu ieșire la Șoseaua Herăstrău, astăzi Calea Dorobanți. Primele nume ale străzilor trimiteau direct la membrii familiei: strada Manu- devenită Banul Andronache, strada Cornescu și strada Rosetti-Bălănescu. Cea din urmă face trimitere la două dintre fiicele Elenei, Zoe și Eliza Cornescu, măritate cu un Rosetti și un Bălănescu. După moartea Elenei Cornescu, în anul 1916, moșia ajunge în proprietatea Băncii Chrissovelloni care o vinde pe bucăți în anul 1922. Cea mai mare parte este cumpărată de două societăți hipice, care vor construi fiecare câte un hipodrom.
“Groapă cea mare era era chiar pe șoseaua Ștefan cel Mare și pe locul ei a apărut hipodromul TRCOB, pe locul căruia s-a construit Stadionul Dinamo, cu “echipa din groapă”. Goapa mai mică, intrată în legendă, se găsea pe malul lacului și a devenit mahala de proastă faima. Aici au construit comuniștii cartierul de mini-blocuri. Pe locul gropii, ale cărei pante se păstrează și azi, a fost amenajat Parcul Floreasca, cu patinoarul; pe muchia ei sudică au fost edificate cele șase locuri-turn din strada aviator Protopopescu, totul formând un proiect urbanistic de mare mândrie pentru regimul Dej”, sursa meremet.ro. Meremet (acțiunea de a drege, de a cârpi o casă, un zid, n,n) este un proiect care și-a propus cartografierea istorică a Bucureștiului.
Cu toate contrastele sale, Bucureștiul se moderniza. În anul 1935 a fost inaugurată Uzina de Montaj Ford Română S.A.R, prima mare linie de asamblare a automobilelor Ford din Estul Europei; în comunism, uzina la care a lucrat și Regele Mihai I devine Fabrica Automatica. Hala Fabricii Ford a fost realizată în stil modernist și este înscrisă pe lista monumentelor istorice. Primele automobile asamblate în Floreasca au fost model V8-48 Fordor, casorerie închisă cu patru uși, modelul american al anului 1935. Despre Regele Mihai, muncitor necalificat la Uzina Ford, am scris aici:Știați că în București s-au fabricat mașini Ford? Mașina Regelui Mihai și alte “Interbelice ale orașului”, în fața Palatului Elisabeta
În anul 1934 a fost deschis Spitalul Clinic de Urgență București, în clădirea Salvării de atunci. În anul 1936, pe cursul râului Colentina a fost amenajat Lacul Floreasca, întins pe o suprafață de 70 de hectare, parte a unor mari lucrari hidrotehnice, care s-au realizat sub domnia Regelui Carol al II-lea al României. Lacul Floreasca face parte din salba de lacuri ale capitalei și este legat de lacurile Herăstrău și Tei prin două ecluze.
Începând cu anul 1954, regimul comunist ridică 100 de blocuri în Floreasca, majoritatea clădiri cu regim mic de înălțime (patru etaje), în care primesc repartiție în special muncitorii fruntași, securiștii și nomenclatura de partid din eșalonul doi. Vestita groapă de gunoi Floreasca este asanată.
Un film de propagandă al Studioului Sahia din anul 1958 anunța măreața realizare: “Iată fostele gropi Floreasca. Un peisaj cu care bucureștenii s-au obișnuit în anii aceștia. Miroase a cărămidă și a mortar. A prospețime. Gândim, trăim, construim în umbra gigantică a macaralelor. Universul acesta compus din câțiva pereți, parchet, sticlă și marmură. Universul acesta modest, la urma urmei, nu i s-ar fi dezvăluit unui muncitor dacă puterea n-ar fi fost cucerită de muncitori. Cine ar fi locuit înainte vreme într-un asemenea apartament? Blocuri pentru toți oamenii muncii. Trăim vremuri noi, pentru oameni noi, clădim un viitor luminos proletariatului, construim o nouă Românie, eliberată de sub jugul burghezo-moșierimii”. Ștrand, patinoar, cinematograf, magazine, spații verzi între blocuri, ideal al locuirii proletariatului bucureștean.
“Floreasca este renumită de la începuturile configurării sale urbane (de aproximativ un secol) ca fiind una dintre zonele cele mai înverzite ale orașului. Noul cartier socialist se prevalează de acest microclimat de excepție – o zonă urbană unde natura se invită abundent în oraș, spre bunăstarea celor care vor locui acolo (.. ) Vegetația, în general, și parcurile, în special ocupă un rol important în orașul socialist, indiferent de momentul ideologic. În anii realismului socialist, natura urbană este privită în primul rând ca un element ideologic”, Carmen Popescu, Tranziția Arhitecturii Urbane, Revista Arhitectura-1906.
În anul 2013, în Floreasca a fost inaugurată cea mai înaltă clădire din România, Sky Tower; are 137 de metri, este dispusă pe 37 de etaje și adăpostește sediile mai multor firme. În același an au fost finalizare și lucrările primelor clădiri ale unuia dintre cele mai exclusiviste ansambluri rezidențiale din zonă, One Floreasca Lake, complex cu priveliște panoramică asupra lacului Floreasca. Apar apoi ansamblurile One Floreasca City și clădirea de birouri One Tower. Proiectul a fost dat în folosință în anul 2021 și a fost ridicat pe fosta platforma industrială a Uzinei Ford.
În ultimii ani, zonele verzi din Floreasca retrocedate ilegal au fost subiectul nenumăratelor scandaluri legate de corupție. Doar două dintre cele nouă spații verzi puse în posesie în anul 2010, la schimb pentru un teren viran din Dobroiești, prin titlul de proprietate anulat definitiv de instanță, au fost construite până acum; cel de pe strada Rahmaninov 50-70 și cel de pe strada Chopin 15 A. Grupul de Inițiativă Floreasca Civică ii cere Primarului sectorului 2 să demoleze blocurile care s-au ridicat pe spațiile verzi.
Grupul de inițiativă Cartierul Floreasca militează pentru salvarea Parcului Verdi și luptă împotriva retrocedărilor ilegale. Cetățenii își doresc conservarea spațiilor verzi dintre blocuri și a parcurilor din cartierul Floreasca, pentru conservarea caracterului rezidențial al cartierului precum și pentru înființarea unui centru cultural comunitar. ”Parcul Verdi a fost retrocedat pe bucățele și face obiectul vânzării pe bani grei pentru investiții imobiliare sălbatice”.
Cartierele Bucurestiului este un serial B365.ro dedicat celor vor să cunoască istoria si evoluția urbanistică a cartierelor in care trăiesc. Mai jos, ce am mai scris până acum: