Știți ce sunt flașnetarii? Ei bine, în Bucureștiul de odinioară, flașnetarii erau un fel de one-man-show, înarmați cu șarm, „vrăjeală”, o orgă în brațe și o cutie muzicală mare în spate. Era imposibil să nu îi recunoști după melodie și după romanțele pe care le cântau și cu care umpleau aleile și străzile orașului. Astăzi au rămas o simplă amintire, însă una dulce, din Bucureștii altor timpuri.
Puține meserii stradale smulgeau atât de multă admirație ca flașnetarii Bucureștiului interbelic. Fie că luau bulevardele, talciocurile sau parcurile la pas, locurile pe unde umblau erau însuflețite de muzica lor, de cântecele tărăgănate și de răvașele de noroc pe care le împărțeau.
Pe lângă vorbă dulce și bună, flașnetarii au rămas în memoria Bucureștilor pentru cutiile muzicale mari pe care le cărau fie în spate fie pe un cărucior. Cutia muzicală a fiecărui flașnetar avea o melodie unică, așa că lumea începuse să îi recunoască de la distanță după ce cântec se auzea.
„După-amiezele, dar mai ales duminica și de sărbători, se auzeau flașnetarii. Omul ducea flașneta fie agățată de gât și spate, fie pe un cărucior.
Flașneta avea într-o parte o manivelă, pe care flașnetarul o învârtea ca să înceapă să cânte. Fiecare flașnetă avea un cântec special. După melodie, copiii știau ce flașnetar trecea.
Unii aveau deasupra flașnetei o cutie dreptunghiulară din carton în care, pe două rânduri, erau înșirate bilețele. Erau răvașe de noroc.
Lângă ele, stătea un papagal micuț, colorat, care, la îndemnul flașnetarului, trăgea cu ciocul un bilețel pe care îl dădea celui ce plătise – ca să-și «vadă norocul».
Copiii nu prea aveau bani pentru răvașe, dar se țineau de flașnetari de dragul papagalilor, diferit colorați și le plăcea să-i vadă cum scot bilețelele din cutii.”, scria în anul 1935 în „Ilustrațiunea Română”, potrivit paginii de Facebook a Casei Filipescu-Cesianu.
Muzica din cutie și versurile romanțelor, uneori falsate sau fugărite, erau acompaniate de notele unei orgi portabile pe care flașnetarul o purta la piept. Nu degeaba i-am zis one-man-show :).
Meseria de flașnetar nu era ușoară deloc. Aceștia umblau necontenit și căutau la fiecare pas să înduioșeze și să smulgă admirația trecătorilor cu muzica lor. Ferestrele caselor se deschideau încet când pe stradă începea să răsune cutia muzicală a flașnetarilor, iar de după perdele se iveau capetele femeilor învelite cu baticuri sau capoate pentru a le arunca celor care cântau câțiva bani în schimbul performanței artistice.
„Din stradă se aude cântată fals melodia unui vals vechiu, care a legănat – la vremea lui – visurile bunicii. (…) O femeie ciufulită, cu capotul de casă tras în grabă peste umerii goi, apare la o fereastră deschisă.
O bătrână, care stătea de mult și privea în stradă, schițează un zâmbet melancolic. Servitoarele, cu tingirile spălate în mână, le șterg chihotind. A intrat în curte flașnetarul. Eu un om fără vârstă, cu părul și mustața negre, dar cu obrazul săpat de cute.
În privirile șterse de aburul vremii se vede că nu mai e în prima tinerețe. În cutia lui cu muzică, de unde scoate atâtea note false, strangulate, mai are și proviziile pentru dejun și un papagal mic, verde, care nu știe să vorbească, dar se zborșește la copiii cari nu-i dau pace.”, scria Al. Raicu în cartea sa, „Hai cu mine…”.
Fascinația produsă de flașnetari e împărtășită și de academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, care își aduce aminte în memoriile sale despre farmecul muzicii artiștilor stradali, un farmec ce a dispărut odată cu evoluția tehnologiei și răspândirea muzicii. De asemenea, papagalii, pisicile sau șoarecii albi care erau dresați să tragă bilețele erau deliciul copiilor.
„Pentru un copil cum eram, melodiile flașnetelor mă încântau. Și astăzi încă mă gândesc cu nostalgie la ele. De asemenea, biletele extrase de papagal erau o distracție grozavă.
Celor de azi, care au la dispoziție radiourile mobile și tot felul de aparate electronice generatoare de muzică le vine greu să înțeleagă emoția propusă de o flașnetă pe o stradă, sub o fereastră sau un balcon.
Mi-aduc aminte că prima dată când am văzut și auzit o flașnetă aveam patru ani. Eram la colțul Căii Victoria cu piața cu același nume. Nu puteam să-mi imaginez cum învârtind o manivelă se putea genera o bucată muzicală.”
În ciuda speranțelor pe care le porneau în inimă trecătorilor, bilețelele pe care le primeau contracost de la flașnetari, denumite și „planete”, erau simple baliverne, dar totuși… oare acel adolescent va ajunge să trăiască până la 92 de ani și se va căsători cu Margareta? Puțin probabil, ținând cont că același bilețel l-au primit și citit și ceilalți cinci curioși din acea zi.
„Ducând în cutia lor cu muzică daruri pentru naivi, bilețele frumos păturite, pe cari le scotea papagalul din cutie, toate opera literară a flașnetarului nostru.
Efortul lui nu era prea mare, fiindcă avea numai două serii de texte, cari difereau prea puțin. Un text pentru femei, în care se spunea că vor lua de bărbat pe un anume Andrei și voi trăi până la 86 de ani, având mulți copii, mulți bani și multă fericire.
Iar un text pentru bărbați, care afirma că se vor căsători cu numita Margareta, vor trăi până la 92 de ani și vor avea mulți copii, mulți bani și multă fericire… (…).
Fiecare bilețel mov, bleu sau roz dădea noi emoții ca și cum ieri, alaltăieri, sau acum o săptămână nu ar fi încercat aceeași neliniște delicioasă.”, se relatează pe pagina de Facebook a Casei Filipescu-Cesianu.
În încheiere, Bucureștiul era pe-atunci un oraș mai fermecător, mai pitoresc, și asta se datorează într-o oarecare măsură și flașnetarilor, care ofereau Capitalei un oarecare ritm, o muzicalitate, chiar dacă pe alocuri zgomotoasă sau falsată, cum spunea Olguța în al doilea volum din „La Medeleni”: „Mie-mi place Bucureștiul. E un oraș care cântă – cam tare, cam fals-, dar cântă. Vibrează. E viu. Mă simt binedispusă aici”.
CITEȘTE ȘI