Filmul care ne poate face să uităm că nu avem căldură în unele blocuri din București

24 ian. 2025
2144 afișări
Filmul care ne poate face să uităm că nu avem căldură în unele blocuri din București
Filmul care ne poate face să uităm că nu avem căldură în unele blocuri din București

Și, dacă ar fi să fiu sincer până la capăt, ți-aș spune că n-am absolut niciun chef să scriu astăzi, dar, cum trăim într-o epocă în care minciuna are mai mare priză la public, o să-ți zic că vai, ce mă bucur că ochii tăi se rostogolesc peste acest articol, cu un mult mai liniștit ritm decât o fac bilele de la loto când sunt extrase. Ochii mei, oricum, dacă ar fi să fie și ei sinceri cu cineva în perioada asta și să oglindească ce e în capul meu, mi s-ar mișca în cap fix ca bilele de la loto. Dar sunt sigur că nu mai e nevoie să-ți explic cum se manifestă overthinkingul. Mie și celor care suferă, ca și mine, de preagândire, ne doresc să ajungem să avem la fel de mulți bani cum avem gânduri.

Cum e și firesc, o gândire prea îmbelșugată are și avantaje și dezavantaje. Avantajul ar fi că, într-o mare de idei dezorientate care se încolăcesc una în jurul alteia, e foarte posibil să apară și vreo idee bună, iar dezavantajul e că este foarte posibil ca ideea bună să nu fie observată decât mult mai încolo, dar nici așa nu e rău, la urma urmei. Pup.

Cum gândurile astea țopăie de zici că sunt la o nuntă oltenească unde se cântă aceeași sârbă zbuciumată zile în șir, e mai complicat să te concentrezi la citit, de exemplu. Nu știu dacă ai fost la vreo nuntă în Oltenia, dar sunt anumite momente în care începe câte o sârbă care din ce în ce mai grăbită și care privește cu superioritate oricare altă formă de cardio, pentru că la finalul ei nu mai ești capabil să respiri, ci doar să transpiri. Durează cam 15 minute de-a lungul cărora mulți nuntași căliți prin muncă au, totuși, destul aer cât să chiuie masiv. Cei mai puțin forjați fizic se transfigurează la față.

E mult mai ușor, cel puțin pentru mine, să văd un film dacă mă aflu într-o stare din asta de overthinking. Mie îmi plac foarte mult miniseriile. Temele care mă interesează sunt mereu cam pe acolo, science fiction de orice fel, crime, paranormal. Prefer miniseriile pentru că majoritatea filmelor pe care le văd conțin un sâmbure de interes ca și subiect și vreau să văd cum se termină, sunt curios, iar o miniserie se termină repede.

Pentru că am avut și un pic de lucru, ieri și alaltăieri am văzut pe Netflix American Primeval. Dacă nu aveam treabă îl duceam într-o singură zi. Șase episoade despre o mamă care încearcă pe la 1857 să-și ducă fiul în siguranță la tatăl lui. Neîntâmplarea face ca drumul lor să fie ca o sesiune de înot într-un râu de crime care izvorăște din speranță cu un singur scop, acela de a se revărsă în deznădejde.

Toată lumea omoară pe toată lumea în filmul ăsta, în niște secvențe care arată foarte realist cum se desfășoară un masacru. Nota 10 din partea mea o au efectele sonore care în anumite momente îți dau senzația că-ți trec două roiuri pe la ureche, unul de săgeți și altul de gloanțe. Tot nota 10 și pentru scenariști care, totuși, te lasă să respiri câte cinci minute pe episod, în rest, încontinuu se întâmplă câte o nenorocire, încontinuu mai apare câte un pericol pentru protagoniști și cei de lângă ei.

Acțiunea filmului se desfășoară în timpul unui război despre care nu mai auzisem și care a durat din 1857 până în 1858. Practic, mormonii își doreau un stat al lor, o independență a lor și, în numele acesteia și al Domnului, au început să-i omoare nu doar pe nativii amerindieni, dar și  pe semenii lor, soldați sau civili nevinovați care traversau America în căutarea unei vieți mai bune. Într-un singur măcel, de exemplu, au omorât în jur de 120 de oameni, inclusiv copii, femei și bătrâni.

Și stăteam așa și mă gândeam pe unde a trecut specia noastră ca să ajungă în 2025 să fie capabilă să creadă aceleași discursuri care promit marea cu sarea fără niciun fundament. A trecut prin foarte multă violență și prin foarte multă moarte cauzată de om. Evident, deocamdată, era noastră pare cea mai liniștită și mai sigură din câte au fost vreodată, pentru că azi nici nu ne mai mănâncă tigrul când ieșim din peșteră, nici nu mai vine peste tot vreo religie să ți se bage pe gât cu forța ca să te simți tu mai bine sau mai salvat. Deocamdată.

În mod paradoxal, cel mai periculos concept care circulă de milenii pe aici și care este și în zilele noastre din ce în ce mai prezent pe scenele politice este Domnul. Combinația de om plus Domnul s-a dovedit de-a lungul istoriei mai mult letală decât salvatoare, întrucât cimitirele sunt pline, dar de oameni salvați 100% în stare vie s-a auzit spre deloc, excepția fiind una singură, Domnul Însuși.

De unde rezultă că noi nu ne-am prins încă de modalitatea cea mai simplă și sănătoasă de a ne combina cu Domnul. Simplă pentru că nu trebuie decât urmate învățăturile Acestuia Care nu a îndrumat niciodată pe nimeni să omoare pe altcineva, dar noi nu și nu.

În filmul ăsta, pe care nu ți-l recomand decât dacă vrei tu să te uiți la el, personajele sunt puse față în față cu varii pericole, am mai spus. Pieile roșii, nici nu știu dacă mai e corectă formularea asta în zilele noastre, lupii, mormonii, apar și niște francezi foarte violenți și nu în cele din urmă vântul, furtunile și frigul sunt doar câteva dintre cauzele care stau la baza tensiunii constante din acest film.

Și mă gândesc că, poate, dacă ne uităm în filme sau în cărți de istorie pe unde au fost strămoșii noștri, ne-ar fi mai ușor să tolerăm frigul din casele noastre din București și nu numai, mai ales că prognoza politică sugerează pe mut și în gura mare că s-ar putea să mai vină vremuri destul de periculoase în care zona de confort va fi doar un concept care aparține pericolului. Mă rog, dispariția acestei zone poate avea și efecte benefice ar sugera psihologia și terapia care, știm bine, își fac mai eficient treaba în afara unei dictaturi. Mă rog, oricum am da-o, nu e deloc plăcut să stai în frig.

Noi, ca indivizi, avem această predispoziție de a ne întoarce în trecut, cel puțin mental deocamdată, că doar așa putem deocamdată, lucru care nu prea ne face bine. Trauma ne ține într-un trecut în care ne întoarcem ca să stăm de vorbă cu ea pe aceleași subiecte. Nu pot decât să sper că viitorul care e în fața noastră nu se va duce cu totul în trecut. Orice e posibil. Doamne ajută și Doamne ferește, trecutul nu ne adăpostește. Adișorul Trecătorul.

Cookies