Film horror pe Aeroportul Otopeni, m-am simțit ca atunci când am participat la Asia Express

Sunt bătrân. În sinea mea sunt foarte bătrân. Mai bătrân decât timpul chiar. Mă dau de ceasul morții când trebuie să călătoresc undeva pentru că nu-mi place să-mi întrerup rutina mea zilnică de pensionar scârbit de activitățile care nu sunt în proximitatea casei, adică să mă trezesc, să scot câinele, să beau cafea și să scriu. Și apoi mai văd eu ce treabă oi mai face. Dacă mai am energie, că sunt bătrân.

S-au luat doi prieteni buni și, în vederea oficierii acestei legături, au organizat o nuntă. Pe Italia. Să mor de nervi. N-am fost niciodată fiert pe city break-uri, în sensul că, dacă mă duc undeva, îmi place să stau mult, o lună, două, trei, un an. Asta cu plecat vineri întors luni nu mă coafează absolut deloc, pentru că evidențiază clar că importantă e călătoria nu destinația, idee pe care n-am integrat-o încă. Că la destinație nu prea stai.

Sar din una în alta, dar nu chiar. Și-a luat soru-mea valiză. Superbă. Pe portocaliu, o reperezi super ușor în aglomerații umane. Foarte scumpă, dar redusă la jumate. La nuntă am fost cu ea, soru-mea, și cu cumnatul meu. Și cu încă doi prieteni. Și cu încă un prieten. Și cu încă o prietenă care a venit cu soțul din Regatul Unit, soț alături de care am aflat că judecata sună impecabil dacă are accent britanic. Deci, valiza era nouă. 

Și, vineri dimineață, înainte să plecăm la Aeroportul Otopeni ca să ajungem la Bologna, de unde am luat un Uber până la centrul de închiriat mașini după ce am bătut câmpii pe jos vreo 2 kilometri cu valizele după noi, că n-am găsit microbuzul care ne ducea la P4 de unde urma să luăm o mașină ca să mai mergem două ore jumătate până la cazare, ca să mai mergem apoi prin pădure opt kilometri, am mers foarte departe, 11 ore am făcut din București, de la Unirii, până la nuntași, deci înainte de toate acestea soru-mea s-a gândit să seteze codul valizei.

6 pași cu poze avea procesul de setare al codului de trei cifre. Io m-am prins că nu-l setaserăm ca lumea, ceva mi-a licărit mie prin minte în acest sens, dar, fix când să mă uit să văd ce combinație rămăsese pe display, a venit soru-mea și a dat de ele să verifice dacă se închide ca lumea. S-a închis ca lumea. Cu coada ochiului am văzut 904 sau 804. Voi reveni la acest subiect.

Ajunsărăm noi pe Otopeni, iar aici se mutase India. Pentru cei care n-au călătorit recent, accesul prin zona Sosiri este complet închis, pentru că se efectuează lucrări în exteriorul aeroportului, așa că se intră și se iese pe la Plecări. Adică acolo ajungi cu Uber, Bolt, prieteni, taxi sau autobuz și tot de acolo și pleci cu Uber, Bolt, prieteni, taxi sau autobuz. 

Haos complet. Sute de persoane, toată lumea urla, pleacă de acolo, dați-vă mai așa că vă agață cu mașina, nu parca aici, stau doar 30 de secunde, nu stai deloc, mută mașina, Janina, dă-te din drum, Alexandru, ia bagajul, hai, vă pup, o să-mi fie dor de voi, nu plânge, Viorica, draga mea, Alberto, mănâncă mai repede, claxoane peste claxoane și extraordinar de mult praf. Fix ca în India. Acum am exagerat un pic in titlul folosind cuvântul horror, dar n-am mai pomenit așa ceva, deși nu pot spune că am fost surprins. Factorul sonor cu praf, însă, era identic ca în India. Chiar ziceai că ai nimerit în alt film. 

Partea bună este că străinii care vizitează Bucureștiul sunt, într-adevăr, întâmpinați de această atmosferă dezolantă de lumea a treia, așa că ce văd ulterior în capitală și în România li se poate părea o adevărată revelație, mult peste așteptările sugerate de aeroport.

După 9 ore și jumătate am ajuns la cazare, Le Mascie se numește locul unde am stat, recomand din tot sufletul dacă vă doriți o vacanță unde să zaceți și să și vizitați locuri drăguțe dacă aveți chef. Odată ajunși aici am realizat inevitabilul, că valiza era blocată, cu toate hainele de nuntă, evident, în ea. Soru-mea a avut direct un conflict cu Cerul. Eu am băgat și 904 și 804, nu mergeau, așa că am încercat să liniștesc spiritele zicând că voi introduce toate cele 999 de combinații, începând cu 999, că eram sigur că prima cifră e 8 sau 9.

Când a auzit de această situație, doamna care se ocupă de pensiune, extraordinar de simpatică și întâmplător din Iași, a venit la soru-mea și i-a înmânat două obiecte, o sticlă de vin roșu desfăcută atunci pe loc și o șurubelniță. Am făcut bășici la degete încercând combinațiile, pentru că cea bună începea cu zero și se termina cum voia ea. O oră și douăzeci de minute a durat să aflăm varianta corectă, important e să nu renunți. Fostul soț al doamnei de la pensiune, un italian acru, doar foarte plăcut pentru musafiri, a făcut o splendidă glumă xenofobă: „Nu pot să cred că patru români nu sunt în stare să deschidă o valiză.”

La nuntă a fost superb, ne-am simțit foarte bine timp de trei zile, sperăm să se mai căsătorească și altă dată prietenii noștri. Și să ne mai și cheme. Le dorim și ca mariajul lor să nu semene deloc cu accesul din aeroport, ci cu cerul senin pe care ajung avioanele. Doamne ajută și Doamne ferește, Otopeniul se înnoiește. Adișorul Otopenizatorul.