Fasole, muzică, noroi și beculețe: primele zile de Winter Wonderland, văzute din cartier

Bună dimineața, dragi cititori, salutări din sectorul 3, zona Decebal – Piața Alba Iulia, din proximitatea nefastă față de târgul de Crăciun Winter Wonderland, despre care pot spune doar că am avut chiar și coșmaruri care erau mai ok.

Începuturile

La început au fost pregătirile. Cu o viteză spectaculoasă, care nu se întâmplă când e ceva de rezolvat în cartier (precum iluminatul public), târgul Winter Wonderland s-a asamblat în vreo 2-3 zile.

De la etajele înalte din blocurile din proximitate, pregătirile au arătat ca și cum cineva a băgat o armată de organizatori în priză și i-a mai scos abia când s-a terminat ploaia. Buldozere, pământ, noroi, plăci care să acopere noroiul, picamere la 12 noaptea în șosea, alt noroi, tiribombe aduse pe bucăți cu camioane. Plus o scenă care a fost amenajată efectiv cât m-am dus în bucătărie să fac cafeaua matinală.

Suplimentar, fiindcă tot s-a plimbat mult prin zonă zilele alea, Robert a ochit o zonă pe trotuar nepavelizată și nepicamerizată și a trimis lucrătorii să spargă cimentul vechi, cu fix două zile înainte de începerea târgului. Apoi a venit ploaia și acum zona arată de zece ori mai rău.

Ziua deschiderii Winter Wonderland și anularea bruscî

Târgul trebuia să înceapă pe 27 noiembrie, cu un concert. În joia aia, ploua cu șuvoaie, grație unui ciclon mediteranean care trecuse și pe la noi. Locuitorii din zonă deja erau deja cu ceaiul de valeriană în mână, în expectativa bubuielilor. Seara, la ora anunțată, liniște totală. Târgul era în continuare închis, în mijlocul rondului era ca la Vulcanii Noroioși (dar pe maro) iar în jurul noroiului se învârteau niște persoane confuze, pesemne din staff.

Intru pe net. Descopăr că organizatorii nici măcar nu anunțaseră că nu se deschide, astfel încât cei câțiva bucureșteni care veniseră, totuși, să vadă despre ce e vorba în ciuda ploii, au făcut cale întoarsă vâzând porțile închise.

Adevăratele începuturi ale târgului Winter Wonderland

Trece o zi. Ploaia se mai domolește și pare că în final târgul se va deschide. Un bâlci cu luminițe, playlist cu colinde zbierate în boxe, noroi și fum de grătar se întinde în tot rondul. Mă uit pe net la poze din alte sectoare și mă lovește invidia. La ei, târgurile par amenajate la o distanță considerabilă de blocuri sau pare măcar că nu e muzica la volum de stadion. Unii au luminițe elegante și aranjamente făcute de florării, noi avem bâlci ca la Pitești în 1996.

Concertul de vineri se sincronizează perfect cu ședința asociației de locatari de la mine de la bloc, așadar nu pot relata. Întâlnirea se ține în scară, la parter și trebuie să țipăm unii peste alții ca să ne auzim. O vecină îmi spune că a cântat „Direcția a cincea”.

Intru pe net ziua următoare să văd cum a fost. Vizitatori supărați: noroi în continuare, în zona din fața scenei, înghesuială din cauza numeroaselor tarabe. Un locuitor al unui bloc din rond spune: „eu stau chiar deasupra și vă zic că în fața scenei era o mână de oameni și în rest noroi”.

Prima petrecere adevărată

Pe 30 noiembrie, în schimb, ploaia chiar se potolește. Șuvoaie de oameni curg pe Decebal, pe Bulevardul Unirii, coboară din 104, vin cu mașinile pe care le proțăpesc pe trotuare. Trotuarul de pe Decebal devine o imensă parcare.

În rond, se mai aduc sârguincios niște plăci mari cu care se acoperă noroiul.

Începe concertul, iar muzica se aude până la Nerva Traian, la două stații de autobuz distanță. O prietenă care stă fix în rond, lângă scenă, îmi scrie „m-am așezat pe canapea și sare canapeaua cu mine. Nu aud nimic la televizor. Nu știu ce să fac.”

Intru pe net, văd oameni care se plâng de prețurile mari la târg.

A doua zi, mă plimb prin zonă cu câinele. Coșurile de gunoi au avut o noapte dificilă. E gunoi pe iarbă, pe coșuri, pe lângă coșuri, peste tot.

Petrecerea de 1 decembrie

De Ziua Națională, la Winter Wonderland se anunță 10.000 de porții de fasole cu cârnați la doar 15 lei, cu mențiunea „avem și de post”, plus trei concerte.

Mă întâlnesc din nou cu o prietenă să ne plimbăm câinii. Ne uităm spre rond, unde iese fum de la un grătar, o jumătate de Moș stă pe iarbă aproape de niște rulote de pe care se decojește autocolantul cu branding. Prietena mă întreabă „auzi ai văzut alții ce luminițe drăguțe au, așa elegante, pe natural, pe un pod? Noi cum ne-am pricopsit cu chestia asta?”

Brusc, începe petrecerea. Este efectiv un festival de muzică, cu boxe ca pe stadion, doar că boxele sunt la 50m de geamurile unde locuiesc oameni. Mă întreb dacă organizatorii își imaginează cum ar fi să vină cineva să le pună SEARĂ DE SEARĂ un concert ca pe stadion sub geam, timp de șase săptămâni.

Prietena îmi spune: „mie îmi place Iris”.
Îi răspund: „și mie îmi place Iris, dar nu despre asta e vorba.”

Un oraș care își obligă locuitorii să asculte concerte sub geam, fie ele de rock, muzică clasică, Beyonce, colinde, populară, irelevant ce muzică, este un oraș care își permite să facă orice după bunul plac, fără să țină cont de părerea locuitorilor din zonă. Fără să țină cont de gunoiul lăsat în urmă sau de bătrânii bolnavi care locuiesc în blocul de lângă scenă și care nu au nici cum, nici unde să se ascundă.

Acest târg, făcut cum a zis cineva pe net „într-un giratoriu”, putea fi făcut altundeva. Poate anul viitor avem noroc și se returnează la casa lui de origine, în Hala Laminor.

PS: între timp au mai apărut niște plăci peste noroi