Fabulosul Testament al Nababului, cândva cel mai bogat român. Avea munți, moșii, petrol și palate în București. Interviu cu Max Caradja, urmașul lui Gh. G. Cantacuzino

susținut de
27 mai 2024
31475 afișări
Fabulosul Testament al Nababului, cândva cel mai bogat român. Avea munți, moșii, petrol și palate în București. Interviu cu Max Caradja, urmașul lui Gh. G. Cantacuzino
Fabulosul Testament al Nababului, cândva cel mai bogat român. Avea munți, moșii, petrol și palate în București. Interviu cu Max Caradja, urmașul lui Gh. G. Cantacuzino

Despre Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), supranumit Nababul, s-a spus că pe cât era de bogat, pe atât era de zgârcit și strâns la pungă. Testamentul său (întocmit în anul 1908, cu 5 ani înainte de deces), văzut cu ochii timpurilor noastre, ni-l arată mai degrabă drept un abil CEO al epocii sale, un om de stat care iubea România și credea în modernizarea ei.

Nababul a fost administrator tenace al unei averi colosale pe care fie a moștenit-o de la înaintașii săi (oricum dintotdeauna foarte înstăriți), fie a sporit-o cu muncă și pasiune până într-atât încât a devenit cel mai înstărit om din România, mai chivernisit chiar decât Regele Carol I.

Rețeta reușitelor sale? „Secretul succesului stă numai în alegerea și selecțiunea oamenilor cu care lucrezi”, sunt cuvintele scrise de mâna Prințului Cantacuzino în Testament, care pot rivaliza azi cu orice citat motivațional dedicat antreprenoriatului.

17 munți, 23 de moșii, câmpuri petrolifere, sume mari de bani și active, 6 vii, 6 case, locuri virane în țară, terenuri, conace, palate în construcția cărora a investit sume uriașe, folosind  întotdeauna cei mai buni arhitecți, cele mai bune materiale, cele mai la modă finisaje, reședința sa din Calea Victoriei (azi Muzeul George Enescu), adică Palatul cu Lei, toate ne arată că Nababul gândea și trăia în stil mare, la superlativ.

Palatul Cantacuzino de la Zamora, Bușteni. Foto credit: cantacuzinocastle.ro.
Fabulosul Testament al Nababului, cândva cel mai bogat român. Avea munți, moșii, petrol și palate în București. Interviu cu Max Caradja, urmașul lui Gh. G. Cantacuzino
Prințul Gh. Grigore Cantacuzino. Foto credit: ColoRostariu, Istorie în culori.

Toate aceste avuții impresionante au fost prădate de comuniști, familia Caradja Cantacuzino reușind să recupereze până acum un singur conac, și acela total ruinat, care a aparținut Prințesei Ecaterina, prima nepoată a Nababului.

Fabulosul Testament al Nababului, cândva cel mai bogat român. Avea munți, moșii, petrol și palate în București. Interviu cu Max Caradja, urmașul lui Gh. G. Cantacuzino
Conacul de la Nedelea a fost casa Prințesei Ecaterina Caradja Cantacuzino, străbunica lui Max Caradja. Foto credit: Max Caradja Johnson.

Cuvântul nabab vine din limba franceză și desemna titlul purtat de guvernatorii regiunilor desprinse din Imperiul Marilor Moguli.

Maximilien Caradja Johnson s-a născut la Paris în anul 1990 și s-a mutat în București în 1998 împreună cu fratele său și mama sa, Brianna Caradja, fără să știe prea bine românește.

A urmat Liceul Francez „Anna de Noailles”, a învățat limba strămoșilor săi și a descoperit rădăcinile și faptele ilustrelor familii aristocrate din care se trage: Cantacuzino, Caradja, Kretzulescu. Este unul dintre urmașii Prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino, prim-ministru al țării în două rânduri (1899-1900 și 1904-1907), deputat și senator, ministru în mai multe legislaturi, primar general al Bucureștilor, descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.

Despre uriașa moștenire pierdută a familiei Cantacuzino, naționalizată și jefuită în timpul regimului comunist sau pur și simplu distrusă după anul 1989, mai jos, interviu cu Max Caradja Johnson.

În premieră, vă oferim pagini niciodată publicate din Testamentul Prințului Gh. Gr. Cantacuzino, redactat în anul 1908 cu mâna sa, document istoric care vorbește nu numai despre o colosală bogăție, ci mai ales despre ceea ce gândea și dorea omul de stat pentru România.

Un testament de o mare frumusețe morală:

„În credința nestrămutată de țară și de neam dânșii (urmașii, n.n) să caute pururea firul conducător al purtărei lor în mijlocul greutăților și luptelor vieții noastre trecătoare”.

Testamentul Prințului Cantacuzino fotografiat la Arhivele Naționale. Foto credit: Max Caradja Johnson. Imaginea este protejată prin drepturi de autor, republicarea va fi sancționată conform legii.
Anul 1992. Regele muzicii pop întâlnește o Prințesă, în timp ce un președinte fesenist așteaptă sub castani

O fotografie realizată în octombrie, 1992, la Leagănul de copii „Sf. Ecaterina” îl înfățișează pe Regele muzicii pop, Michael Jackson, alături de o doamnă în vârstă, zâmbitoare, la vârsta de aproape 100 de an: Prințesa Ecaterina Caradja Cantacuzino. Michael venise să concerteze în România și era știut de toată planeta, însă cine era distinsa doamnă din imagine prea puțini români știau atunci sau știu astăzi.

Regele muzicii pop întâlnește o Prințesă. Foto credit: Arhiva personală Max Caradja Johnson.

Din fotografie lipsește Ion Iliescu care, deși l-a însoțit pe Michael Jackson la orfelinat ca să taie panglica unui loc de joacă (donat chiar de Michael Jackson), a rămas jos sub castani să-l aștepte, fără să dorească să o întâlnească pe Ecaterina Caradja Cantacuzino. Până la urmă, Ecaterina era o Prințesă, titlu incompatibil cu un președinte emanat din înaltul aparat de stat comunist.

Erau vremuri tulburi în care propaganda tranziției trâmbița despre elitele țării întoarse din exil că „n-au mâncat salam cu soia”. Adevărul continua să fie ascuns. Ion Iliescu venise să taie panglica acompaniat de Viorel Hrebenciuc, în timp ce Prințesa Caradja Cantacuzino abia se întorsese în țară ca să moară în Leagănul înființat de mama sa și dezvoltat de ea în perioada interbelică.

1992, Ion Iliescu la Leagăn. Foto credit: Fundația Romanian Angel Appeal, imagine donată Muzeului Abandonului.
Foto credit: Agerpres.
La vârsta de 3 ani, Prințesa Ecaterina a fost răpită de tatăl ei și ascunsă într-un orfelinat din Anglia sub identitate falsă

Prințesa Ecaterina Caradja Cantacuzino (1893-1993) a fost străbunica lui Max Caradja Johnson și a avut un destin cu totul ieșit din comun. Mama ei a fost Irina Cantacuzino, fiica Nababului. La vârsta de 3 ani, Ecaterina a fost răpită de tatăl ei, Rodolf Radu Kretzulescu, și ascunsă într-un orfelinat din Anglia sub numele de Jeanne Bardin, timp de zece ani. Rodolf a vrut astfel să se răzbune pe mama fetiței pentru că l-a părăsit și să-l șantajeze astfel pe socrul său, Gh. Grigore Cantacuzino, în speranța unor beneficii materiale.

La vârsta de 3 ani, Ecaterina a fost răpită de tatăl ei, Rodolf Radu Kretzulescu, și ascunsă într-un orfelinat din Anglia sub numele de Jeanne Bardin. Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.
Prințesa Ecaterina Caradja Cantacuzino a salvat zeci de piloți americani, supranumită fiind în America „Îngerul de la Ploiești”

În memoria fiicei sale dispărute, în anul 1897, Irina Cantacuzino a înființat cea mai mare instituție filantropică din România, Leagănul „Sfânta Ecaterina”, situat lângă Arcul de Triumf și proiectat de arh. I. D. Berindey, având motto: „Pentru copii fără mamă, de la o mamă fără copil”.

Irina s-a stins din viață fără să-și mai vadă vreodată fetița. Într-un târziu, în anul 1908, Ecaterina a fost descoperită și adusă în țară, unde a locuit în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei (azi Muzeul George Enescu), împreună cu bunicul ei, Nababul, cel care a crescut-o și a educat-o. În timpul celui de-al doilea război mondial, după bombardamentele aliaților asupra rafinăriilor de la Ploiești (1943), în beciul conacului său de la Nedelea-Prahova, Ecaterina a ascuns zeci de aviatori americani, nevoiți să aterizeze forțat sub focul bateriilor antiaeriene germane.

Despre faptele Ecaterinei s-au scris cărți, a fost invitată la televiziunea americană, și pentru curaj a primit medalia „George Washington”.

Eroina Catherine Caradja Cantacuzino a ajuns faimoasă în America, supranumită fiind de piloții americani „Îngerul de la Ploiești”. Despre faptele ei spectaculoase s-au scris cărți, a fost invitată la televiziunea americană și pentru curaj a primit medalia „George Washington”. Ecaterina Caradja Cantacuzino a emigrat în SUA în 1951 și s-a întors acasă în anul 1991, ultima sa dorință fiind să trăiască timpul rămas din viață în Leagănul de copii „Sf Ecaterina”, înființat de mama sa, și transformat, prin puterile sale, într-o vastă rețea filantropică în toată țara.

Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.
„Am descoperit acum câteva zile că, în imaginea străbunicii cu Michael Jackson, pe peretele din spate, este o poză cu mine la vârsta de doi ani”

B365.ro: Max Caradja Johnson, Ecaterina este marea eroină a familiei dvs. Oare de ce atunci, în 1992, Ion Iliescu nu a urcat cu Michael Jackson ca să o cunoască pe străbunica dvs?

Max Caradja Johnson: Este adevărat, Ion Iliescu a rămas să-l aștepte pe Michael sub castanii leagănului. Poate că știa ce viață chinuită a avut străbunica mea după jafurile comuniste care s-au numit naționalizări și probabil că n-a putut să dea ochii cu ea. Mă motivează incredibil de mult faptele străbunicii în tot ceea ce fac. Și acum descopăr lucruri noi despre viața ei. Și-a dorit să trăiască ultimele zile în Leagăn, dar nici asta nu a fost ușor, era o clădire a statului. I s-a dat o cameră, era o garsonieră care nu avea mai mult de 15 mp. Cam atât i s-a permis. Să moară într-o aripă a clădirii, care nici măcar nu făcea parte din complexul inițial, era făcută de comuniști. Dar măcar era acolo. Am descoperit, acum câteva zile, și mi s-a făcut pielea de găină, că în fotografia Ecaterinei cu Michael Jackson, pe peretele din spate este o poză cu mine la vârsta de doi ani.

„Și-a dorit să trăiască ultimele zile în Leagăn, dar nici asta nu a fost ușor, era o clădire a statului. I s-a dat o cameră, era o garsonieră care nu avea mai mult de 15 mp”.
„Am înregistrat nașterea băiețelului meu la fostul Leagăn Sf. Ecaterina, acolo este acum Evidența Populației “

Acum acolo este Casa de Căsătorii a Sectorului 1, clădirea nu mai are deloc destinația de Leagăn, dar mi se pare frumos că acolo unde ajungeau copii din familii destrămate, acum se leagă familii. Mai funcționează acolo și Evidența Populației a Sectorului 1, sunt multe birouri, au închiriat și unei școli. Am un băiețel în vârstă de 6 luni, este născut în Sectorul 1, și mi s-a părut foarte frumos că i-am înregistrat nașterea acolo, la Leagănul Sf. Ecaterina.

Străbunica, bunica, mama, tatal și fratele lui Max Caradja. Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.

B365.ro: Aveți un nume exotic, francez, fanariot și american, și vorbiți o limbă română foarte frumoasă.

Max Caradja Johnson: Maică-mea este născută în Franța, noi suntem un produs al exilului românesc. Bunica mea, Alexandra (Tanda) a reușit să fugă din țară în anul 1949, iar maică-mea s-a născut în anul 1962 la Paris. S-a mutat în România în 1998, când eu eram mic, aveam 8 ani. La Paris, mama l-a cunoscut pe tatăl meu, francez de origine americană. Nu a stat niciodată în America, este francez get beget, dar are nume american. Așa că da, să te cheme Caradja-Johnson este o compunere destul de haioasă.

„Străbunica și bunica spuneau în permanență că numele de familie vine cu obligații, nu doar cu privilegii”

B365.ro: Când ați aflat că sunteți român? La ce vârstă? Când ați aflat că aveți sânge albastru? Stră stră străbunicul dvs, Nababul, era descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Max Caradja Johnson: Am crescut cu aceste informații, doar că atunci când trăiești la Paris, aceste istorii ți se par foarte îndepărtate. Eu le-am prins în viață pe străbunica Ecaterina și pe bunica mea, decedată în 1997, deși eram mic. Știam de unde mă trag, am aflat istoriile de familie, dar și ororile comunismului. Când afli de unde ești, afli și DE CE nu mai ești în țara din care te tragi. Istoriile acestea au fost o obișnuință. Ce este foarte important și pe ce au pus ai mei foarte mare preț, este faptul că atât străbunica, bunica, spuneau în permanență că numele de familie vine cu obligații, nu doar cu privilegii. Pe vremea lor, în perioada interbelică, numele venea și cu privilegii, erau familii foarte înstărite, care aveau o anumită poziție în societate. Dar după ce a venit valul comunist, nu mai aveai privilegii, în schimb aveai obligații. Obligația de nu pierde memoria și de a-i onora pe strămoși o am și eu acum.

B365.ro: Numele este și o datorie?

Max Caradja Johnson: Este, și mai rămâne doar o datorie. Pentru că bunica și străbunica aveau dreptate, nu mai avem privilegii acum, a rămas doar datoria. Cumva simt că este în sarcina mea ca memoria lor să nu se piardă.

Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.
„Aveam 12 ani când am ajuns acasă cu un iepure luat din Piața Romană, unde am crescut. S-a făcut de 7 kile, cât ditamai câinele”

B365.ro: Ce ați simțit pentru București prima dată ajuns aici? Erați un copil de opt ani aterizat din strălucitorul Paris într-un București și o țară care abia ieșiseră din dictatură.

Max Caradja Johnson: Am avut norocul să merg la Școală Franceză din piața Amzei, acum funcționează undeva pe DN1. Acei copilași trăiesc într-o bulă, ei nu văd altceva decât școală, familie – de obicei, franceză, și poate mall-ul Băneasa. Pe vremea mea, Școală Franceză era în Amzei, în spate la Mița Biciclista. Am crescut în zona Amzei-Romană. Eram obișnuit cu Parisul și deodată am ajuns în Bucureștiul anilor ´90, care era destul de exotic. La acea vreme existau mari probleme cu câinii fără stăpân, era o rutină să fiu alergat de câini. Totul era gri, blocurile, Daciile, străzile. De la Paris la București a fost o mare diferență, dar întotdeauna am iubit acest exotism, diferența fiind dată de oameni. De asta mi-am dorit să rămân în București. Îmi plăcea să văd haosul din Piața Romană, pe vremea aceea erau tarabe unde se vindeau de la petarde până la iepuri. Aveam 12 ani când am ajuns acasă cu un iepure, care s-a făcut de 7 kile, cât ditamai câinele. Mi-a plăcut.

Max Caradja este pasionat de motociclism enduro. Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.
În prezent, Max Caradja gestionează afaceri în domeniul imobiliar, HoReCa și recrutare/plasare forță de muncă

B365.ro: Este adevărat că ați avut două spălătorii auto și o măcelărie, atunci când ați mai crescut?

Max Caradja Johnson: După majorat, am urmat o cale antreprenorială. De mic eram cu „bișnița”, îmi plăcea să cumpăr, să vând. Am avut spălătorie auto în Băneasa și în Drumul Taberei, unde chiar am stat o perioadă. Și am avut o măcelărie în Piața Veteranilor din Drumul Taberei. A fost o aventură. La 21 de ani aveam undeva la 22 de angajați. Mi-a plăcut tot timpul genul acesta de haos. În prezent, gestionez afaceri în domeniul imobiliar, HoReCa și recrutare/plasare forță de muncă.

B365.ro: Ați fost mereu pasionat de sport? Am văzut că practicați motociclism enduro, snowboard, tenis, aveți tatuaje. Mi se pare foarte tare ca stră stră strănepotul conservatorului Nabab să poarte tatuaje.

Max Caradja Johnson: Ei, toate la timpul lor. Pe vremuri, domnii purtau joben, medalii, decorații și nu era nimic șocant să vezi așa ceva. În 2024 ar fi șocant să vezi pe unul cu joben și 15 medalii la piept pe stradă, dar este normal să vezi pe cineva cu tatuaje.

Foto credit: Arhiva personala Max Caradja Johnson.
„După ce am crescut, am aflat că am datoria obligatorie de a repara greșelile regimului comunist atât cât pot eu”

B365.ro: Vă simțiți acasă în România?

Max Caradja Johnson: Iubesc România, am învățat s-o iubesc de când eram mic. După ce am crescut am aflat că am datoria obligatorie de a repara greșelile regimului comunist, atât cât pot. Să recuperez patrimoniul și să îl repun în circuitul cultural. Comuniștii au vrut ca numele Caradja, Cantacuzino și multe, multe altele să fie uitate. Cumva au și reușit. Aproape că au reușit să șteargă din istorie numele lor, de aceea am obligația de a păstra memoria vie.

Mausoleul Cantacuzino. Foto credit: Ana Dumitru, anadumitru.com.
Familia Caradja a deschis Mausoleul Cantacuzino din Cimitirul Bellu, cel mai mare și mai frumos monument funerar din țară. Îngerul Ploieștilor doarme acolo

La Cimitirul Bellu-Muzeu în aer liber s-a deschis pentru public Mausoleul Cantacuzino, cel mai mare și mai frumos monument de arhitectură funerară realizat vreodată în România. Proiectat în anul 1899 de arhitectul Ion Mincu, monumentul istoric are structura unui trunchi piramidal, masiv, sugerând o fortăreața, surmontat de o cupolă conic-concavă. Deasupra intrării în arc semicircular, o panoplie din bronz prezintă o defilare de scuturi heraldice cu numele Cantacuzinilor. Interiorul criptei este decorat în mozaic. Mausoleul adăpostește la primul nivel sarcofagul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino și al soției sale, Ecaterina Băleanu, iar la nivelul inferior sunt înmormântați fii lor, Grigore și Mihail și alți membri ai familiei. Evenimenul este organizat de ONG-ul „Caradja Cantacuzino” și de Asociația „Călător prin România”.

Mausoleul Cantacuzino. Foto credit: Ana Dumitru, anadumitru.com.
„Gh. Gr. Cantacuzino a fost un exemplu de moralitate și de onestitate, nu veți găsi niciun cancan despre el, oricât ați căuta”

B365.ro: Cum era Nababul, din ceea ce ați aflat din poveștile de familie? După ce a obținut custodia Ecaterinei, răpită de tatăl ei, a crescut-o.

Max Caradja Johnson: Ecaterina nu mai avea mamă și nici tată nu mai putem să spunem că avea, din moment ce i-a făcut rău. Nababul a iubit-o mult, era prima lui nepoată, Irina a fost prima lui fată, iar cea de-a doua, Alexandra, nu a avut copii. Era o legătură familială emoțională aparte și a luat sută la sută în sarcină educația ei. Ecaterina a locuit în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, a amenajat pentru ea casa din spate în care au locuit ulterior Maruca cu George Enescu. Nababul era o persoană cu o foarte agendă încărcată, dar foarte bine organizată, și în fiecare seară își dedica timp pentru educația Ecaterinei.

Palatul Nababului de pe Calea Victoriei, azi Muzeul G. Enescu. Foto credit: Muzeul George Enescu.

Max Caradja Johnson: Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost un exemplu de moralitate și de onestitate. Dacă veți căuta vreun cancan despre Nabab, nu veți găsi. Puteți să găsiți despre Marghiloman, cum că își punea rom în cafea, puteți să luați orice personalitate din acele vremuri și veți afla povești cu dueluri, certuri, scandaluri, Regele Ferdinand cu Mița Biciclista, divorțuri, aventuri. Despre Nabab însă nu se va găsi nimic. A fost un conservator veritabil în adâncul sufletului lui, un om hiper bine organizat și un iubitor de țară. În testamentul său găsim nu doar o listă de proprietăți, ci și pagini întregi unde lasă indicații, spune că în afacerile lui a lucrat numai cu români, cu fii de țărani. Nababul avea o zicală: Diferența dintre un politician și un om de stat este că politicianul se va gândi întotdeauna la votul de azi, iar omul de stat se va gândi permanent, cu multă dragoste, la nația de mâine. Cred că astăzi avem prea mulți politicieni și prea puțini oameni de stat.

Prințul Cantacuzino și prietenul său Alexandru Stirbei. Foto credit: ColoRostariu.
Testamentul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino are 22 de pagini și „în întregul lui este datat și subcris cu însăși mâna mea, la București, 2 august, 1908”.

În numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Amin. Crescut în sfânta noastră lege ortodoxă creștină, născut pe scumpul pământ al României din părinți iubitori de țară și de neam, las copiilor și urmașilor mei, ca un legat pios, sacra datorie de a-și iubi cu credință Patria și Legea ortodoxă creștină, și de le a apăra cu energie și fără șovăire pururea și în contra tutulor. În credința nestrămutată de țară și de neam dânșii să caute pururea firul conducător al purtărei lor în mijlocul greutăților și luptelor vieții noastre trecătoare. În mulțumirea sufletească a datoriei împlinite dânșii să găsească răsplata faptelor celor bune, și în împăcarea conștiinței lor uitarea nedreptăților omenești. În acest ceas solemn în care ușile veșniciei se deschid pentru orice muritor, cu conștiința împăcată și fără ură în contra nimănui, cer ertare tutulor acelora pe care i-am supărat în viață, precum iert din suflet tutulor acelor care m-au nedreptățit.

Testamentul Prințului Cantacuzino fotografiat la Arhivele Naționale. Foto credit: Max Caradja Johnson. Imaginea este protejată prin drepturi de autor, republicarea va fi sancționată conform legii.

Gh. Grigore Cantacuzino a clădit cele mai frumoase trei palate din România, cel din Calea Victoriei (azi Muzeul „George Enescu”, aflat din anul 2021 ani în lucrări de consolidare și restaurare mult întârziate), Palatul „Micul Trianon” de la Florești, în prezent o ruină, și Palatul Cantacuzino de la Zamora, Bușteni, singurul care a fost recuperat de moștenitori și pus în circuitul cultural muzeal.

Palatul Cantacuzino de la Zamora, Bușteni. Foto credit: cantacuzinocastle.ro.
Prin testament, Nababul lasă familiei datoria de a lucra numai cu români în continuarea afacerilor sale

Testamentul Nababului cuprinde inventarul detaliat al avuției: 23 de moșii, 6 vii, „casa cea mare, zisă Palatul Cantacuzino, din Calea Victoriei no. 165, București, casa din strada Frumoasă no. 39, cumpărată de la George Antonescu, casa din str. Edgar Quinet no. 10, cumpărată de la Kibrik, casa din strada Academiei colț cu str. Edgar Quinet împreună cu locul din bulevardul Academiei moștenite de la mătușa mea Luxandra Coridali”), locuri virane (moștenite pe Calea Victoriei, în Giurgiu, Constanța și la plaja Mamaia), 17 munți („Zamora, moștenit de la părintele meu Grigore Cantacuzino-districtul Prahova, munții Vornicul, Gâlma Secăriei, Mierlele, Steioasa mică, Zănoaga Uliță, Zănoaga Mortului, Piscul Leorzei, Nemernicul, Lacul Roșu, Moașa, Grohotișul, Stoioasa Mare, Colții Morarului’ etc. și terenuri petrolifere în Prahova.

Testamentul Prințului Cantacuzino fotografiat la Arhivele Naționale. Foto credit: Max Caradja Johnson. Imaginea este protejată prin drepturi de autor, republicarea va fi sancționată conform legii.
Palatul Cantacuzino de la Bușteni, Zamora. Foto credit: traseeeomânia.ro.
Testamentul Nababului menționează faptul că terenurile petrolifere sunt patrimoniu național și nu trebuie încredințate străinilor.Este absolută nevoe ca în formarea oricărei Societăți Petrolifere acțiunile ei să fie atribuite numai românilor”

Rog pe iubita mea soție și pe iubiții mei copii, gineri și nepoți să urmeze cu administrațiunea averei mele tot astfel cum ar organiza-o în viață eu fiind. Să urmeze dar împreună cu toții în căutarea în regie a întregei averi lăsată de mine inclusiv cu exploatarea terenurilor petrolifere, fugind cu desăvârșire de darea vreunei moșii în arendă, sau de concedarea terenurilor noastre petrolifere vreunei societăți străine (…). Este absolută nevoe ca în formarea oricărei Societăți petrolifere acțiunile ei să fie atribuite numai românilor, iar direcțiunea ei să fie absolut încredințată unui român. Elementele românești sunt destul de muncitoare, de inteligente și de active spre a fi întrebuințate cu preferință altora. Secretul succesului stă numai în alegerea și selecțiunea lor. De când am terminat studiile în străinătate și m-am întors în România m-am îndeletnicit neîncetat cu căutarea în regie a proprietăților mele, servindu-mă exclusiv cu elemente românești. Am ales fii de țărani și din alte trepte sociale, trecându-i prin toate gradele erarhiei gospodărești, am făcut dintr’înșii Administratori harnici și cinstiți, și procedând printr-o selecțiune practică și roditoare am format un personal pur românesc care poate rivaliza cu oricare alt personal de alt neam.

Testamentul Prințului Cantacuzino fotografiat la Arhivele Naționale. Foto credit: Max Caradja Johnson. Imaginea este protejată prin drepturi de autor, republicarea va fi sancționată conform legii.

Familia Caradja Johnson încearcă să restaureze mausoleul familiei Cantacuzino, dar ca să obțină autorizația de construire are nevoie de acordul tuturor co-proprietarilor, 10 la număr. Max Caradja a reușit să identifice o parte dintre ei cu ajutorul lui Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu și al Irinei Bossy-Ghica, iar dacă ei citesc acest articol să ia legătură cu familia. Urmașii Sentei Cantacuzino trăiesc în SUA, Elveția, Anglia și Noua Zeelandă iar fetele Ioanei Cantacuzino locuiesc în Canada și Grecia.

Mausoleul Cantacuzino. Foto credit: Ana Dumitru, anadumitru.com.
„Când intri în mausoleu, pășești într-o altă lume, cu siguranță”

B365.ro: Ce ați simțit când ați intrat prima dată în Mausoleul Cantacuzino?

Max Caradja Johnson: Când intri în mausoleu, pășești într-o altă lume, cu siguranță. Primul lucru care m-a impresionat a fost calitatea lucrărilor. Sunt probleme de umiditate care au afectat piatra și cărămida, dar din mozaicul albastru cu foiță de aur nu s-a desprins nicio bucățică, nimic nu este lipsă. Este incredibil cum a reușit să se mențină, fără să fie vreodată restaurat. Dar are nevoie. Cunoșteam Cimitirul Pere-Lachaise din Paris, unde totul este curat și organizat, și mi s-a părut extraordinară ideea celor de la Asociația Călător prin România, aceea ca toate capelele să fie deschise. Acesta a fost primul meu gând când am intrat în mausoleu pentru prima oară. A fost efectul de WOW, m-a lovit. Asociația noastră face parte din proiectul „Bellu, cimitir în aer liber”, un ansamblu muzeal foarte valoros, atât prin personalitățile care se află acolo, cât și prin lucrările de arhitectură. În prima etapă am finanțat undeva la 3000 de plăcute QR, iar cei la Călător prin România au montat deja în jur de 100.

Bustul Prințului Cantacuzino. Foto credit: Ana Dumitru, anadumitru.com.
Bustul Prințului Cantacuzino se află expus în holul de onoare al castelului Zamora de la Bușteni, unde îi întâmpină pe toți cei care-i trec pragul

B365.ro: Ce s-a întâmplat cu bustul lui Grigore Cantacuzino din Cimitirul Bellu?

Max Caradja Johnson: Am descoperit bustul chiar lângă mormânt, era într-o stare destul de proastă, bănuiesc că a căzut la cutremurul din 1977, era legat cu niște lanțuri. L-am luat de acolo pentru că se degrada, dar și pentru că au fost probleme legate de furturi la Bellu. Este acolo o mafie și un haos total. Un lăcătuș mecanic mi-a deschis ușa de la mausoleu în numai 20 de secunde, deci oricine poate să deschidă orice ușă. Cea mai bună destinație pentru bust era să ajungă la el acasă, la Castelul Zamora de la Bușteni, unde să fie expus publicului. Este o operă de artă și merită să fie văzută de toți. Inițial, m-am gândit să ajungă la Palatul Nababului de pe Calea Victoriei, azi Muzeul George Enescu, dar era și este închis pentru lucrări de restaurare. Acum bustul este complet restaurat de cei de la Muzeul Bruckental din Sibiu și se află expus în holul de onoare al castelului, îi întâmpină pe toți cei care-i trec pragul. Bustul a fost realizat în anul 1906 de sculptorul Vasile Chiriachide, un elev al marelui Raffaello Romanelli.

Foto credit: Max Caradja Johnson.
Foto credit: Max Caradja Johnson.

 

„Am redobândit doar conacul străbunicii Ecaterina, azi total ruinat, cel care i-a fost atât de aproape de suflet”

B365.ro: Ce ați recuperat din uriașa moștenire a Nababului?

Max Caradja Johnson: Doar conacul de la Nedelea, azi total ruinat, al străbunicii Ecaterina, cel care i-a fost atât de aproape de suflet, și vrem să-l punem în circuitul cultural muzeal. Clădirea a ajuns într-o stare avansată de degradare, a fost lăsată să se prăbușească parțial de autoritățile județene. În anul 2005 noi am cerut retrocedarea imobilului și până în anul 2023, când l-am obținut, parcă în mod intenționat a fost lăsat sa cadă și a fost devastat complet.

Foto credit: Max Caradja Johnson.
Conacul de la Nedelea in perioada interbelică. Foto credit: Max Caradja Johnson.

De curând am reușit sa finalizăm proiectul de consolidare, refacere, restaurare, realizat de arhitectul Șerban Sturdza. A fost o primă luptă să recuperăm conacul „Îngerului din Ploiești”, a doua va fi să găsim fondurile pentru restaurare care, în mod evident, depășesc posibilitățile noastre actuale.

Prințesa Ecaterina, „Îngerul din Ploiești”. Foto credit: Historic Images.
Detaliu Mausoleul Cantacuzino. Foto credit: Ana Dumitru.

„Make Bucharest Great Again” vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici:

Cookies