Fabuloase Povești din Bellu, cu cele mai adorabile personaje din familia care a dat numele cimitirului. Grădina a fost, cândva, loc de petrecere cu vin și lăutari I INTERVIU

Este greu de închipuit că dincolo de răceala monumentelor funerare din Cimitirul Bellu, iluștrii răposați au fost și ei oameni în carne și oase, cu pasiuni răvășitoare, cu virtuți remarcabile sau metehne și vicii, mai mult sau mai puțin morali sau norocoși, bogați care au murit săraci lipiți pământului după ce și-au tocat averile sau săraci care s-au stins putred de bogați.

“Povești din Bellu”, cartea Cristianei Trică, Editura Vremea 2022, ne redă, ca la cinematograf, tocmai unghiul puțin știut al vieții celor care, prin măreția monumentelor ridicate, au vrut să se asigure că numele lor va dăinui pentru totdeauna.

Cristiana Trică: “Am scris această carte din frică. La Cimitirul Bellu, monumentele funerare dispar în ritm alarmant.”

“Povești din Bellu” se citește ca o carte de aventuri, dragoste și trădare, cu accente de dramă shakespeariană, lăcomie, amor, sinucideri și dueluri. De la povestea Familiei Dalles (“tragedia unei mari averi”), la “scandalul unui divorț din dragoste” în familia Oteteleșanu sau “durerea în marmură” a familiei Izvoranu descoperim universul unui București care nu se plictisea nicio clipă. Un oraș marcat de personaje fascinante, tipi banali sau extrem de interesanți, cu lumini și umbre.

Mai jos, interviu cu Cristiana Trică, scriitoarea care, în mod aparte, a reușit să demonteze miturile, legendele și marile minciuni perpetuate despre familiile din Bellu, despre cei care nu se mai pot apăra.

Pe 6 decembrie 2024, Cristiana Trică va lansa “Povești din Bellu” volumul II cu descoperiri excepționale despre marile familii al cărui nume dăinuie în faimoasa necropolă.

“Din lipsă de educație, mulți și-au imaginat că oamenii bogați erau depuși la Bellu cu toate bijuteriile neamului pe ei!”

B365: Cum a apărut primul volum “Povești din Bellu”, ce va conține “Povești din Bellu” 2 ?

Cristiana Trică: “Povești din Bellu” a apărut din frică. M-am gândit că multe monumente vor dispărea, pentru că ele dispar fără nicio reținere, fără nicio jenă, în ritm alarmant. Desigur, unele au fost vândute de urmași, dar multe aparțin unor familii care s-au stins, deci nu mai poate fi vorba despre vânzare. ”Opera” de distrugere a început înainte de 1989, la scară mai mică și pe ascuns, dar după 1989 nu a mai existat nicio opreliște. Au dispărut statui, au fost sparte criptele. Din lipsă de educație, mulți și-au imaginat că oamenii bogați erau depuși la Bellu cu toate bijuteriile neamului pe ei! Cartea este o formă de a lupta cu această distrugere, o încercare de conservare a memoriei.

“În spatele fiecărui nume este o poveste de viață, omul acela a trăit, a avut pasiuni, a avut sau nu a avut haz, a fost sau nu un tip interesant”

B365: Am observat că reconstituiți povestea marilor familii, dar aveți permanent suportul de document, de informație scrisă și multă cercetare în arhive, nu sunt deloc povești.

Cristiana Trică: Trebuie să ne reapropiem de istorie și aceasta nu o putem face prin manuale școlare scrise stângaci, cu informații puține și, uneori, cu greșeli impardonabile. Cred că istoria poate fi învățată mai ușor atunci când nu trebuie să memorezi o înșiruire de ani sau de nume. Dacă am încerca să le spunem elevilor că în spatele fiecărui nume este o poveste de viață, că omul respectiv a trăit, a avut pasiuni, a avut sau nu a avut haz, a fost sau nu un tip interesant, am face istoria accesibilă și atractivă. De exemplu, un Văcărescu, despre care vorbea cu admirație până și conu’ Costică Argetoianu, a tocat trei averi și a murit sărac lipit, dar nu a fost un personaj banal. Dacă am spune măcar o parte dintre aceste povești adevărate, cred că am reuși să atragem tinerii să învețe mai ușor istoria.

Cine a fost familia Bellu, cea care a dat numele celui mai faimos loc de îngropăciune din București și din România. Primul Bellu, Ștefanache, a avut 10 copii și a ajuns “mai bogat ca un domn”

Cristiana Trică în Povești din Bellu I: Povestea românească a familiei Bellio din Pella (Macedonia) începe la sfârșitul secolului al XVII-lea, când la București ajunge Ștefan Bellio, Bellu. Ștefanache Bellu a crescut la mănăstirea Colțea și a fost Mare Vistiernic al lui Vodă Caragea și “ajunge mai bogat ca un domn”. Pus pe agoniseala despre Ștefanache Bellu, mergea vorba-n țară că: “Bellu belește, Golescu golește, Manu Jupuește”.

Ne-a rămas și o istorie picantă legată de marele vistier Ștefanache Bellu și o cucoană – victimă a farmecului acestui grec fără scrupule. Aflăm că, în 1817, Bellu devine proprietar la Tătărăștii de Jos, moșia de zestre a Zoiții Bălăceanca, pe atunci văduvă, care îi donează întreaga proprietate. Gândul ei ascuns pare să fi fost acela de a-l lua de soț, dar Ștefanache nu a vrut să divorțeze de Elena Bălcescu, mama celor zece copii ai săi. De mâhnire, Zoița Bălăceanu s-a călugărit sub numele de maică Zosima. Totuși, până nu a luat calea mănăstirii, conștientă de greșeală și rușinată în fața copiilor săi, mai face unele încercări de a căpăta bani din mâna lui Bellu. Nu reușește însă, moșia rămâne a lui Bellu, iar coana Zoița se călugărește.

Ginerele lui Ștefanache Bellu, “un ticălos care a prăpădit zestrea soției în chefuri, jocuri de cărți și femei, iar pe nevasta-sa au umplut-o de boală lumească”

Cristiana Trică în Povești din Bellu I:

Amarnic trebuie să-l fi blestemat, căci viața lui Ștefanache se schimbă, iar steaua norocului începe să-i apună. Fuge la Brașov în 1821, lasă tot și pleacă în bejanie de frică revoluției lui Tudor Vladimirescu. În 1826 îi moare soția, lovitură grea urmată de altă năpastă: “A murit ginerele său, Iordache Pădure, un ticălos care a prăpădit zestrea soției în chefuri, jocuri de cărți și femei, iar pe nevasta-sa au umplut-o de boală lumească, din care cauză s-au și despărțit. Logofătul Ștefan Bellu fiind foarte mâhnit de această întâmplare, fiindcă fata nu l-a ascultat și l-a luat mai mult peste voia lui, n-a mai vrut să-i dea altă zestre ca să se remărite și poate și din cauza bolii ce-o contractase, fata s-a otrăvit la 22 noiembrie în același an și a fost înmormântată la Biserica Colțea”.

Alecu Bellu, marele galant care oferea flori cucoanelor de pe Calea Victoriei:

Un copil de-al lui Ștefanache, Alecu Bellu, ocupă funcția de Mare Agă în 1850 și s-a stins lăsând celor care l-au cunoscut amintirea unui mare galant. “Ieșea, în fiecare dimineață, pe la 11, să-și facă plimbarea pe jos, pe Calea Victoriei. Sub braț ținea un cățeluș galben și, în mână, un buchețel de flori, ghiocei, violete, trandafiri, după anotimp. Și când întâlnea vreo cucoană frumoasă se oprea, o saluta adânc și îi oferea buchețelul-și apoi, repede, mai cumpăra unul, să fie, căci cocoane frumoase se întâlneau multe, și toate se opreau de dragul lui Alexandru Bellu și al florilor”(sursa Gh. Crutzescu).

Ștefan Bellu, Bibicul, “i-a tras o strașnică bătaie domniței Știrbei, soției sale, care a fugit pe jos la tată-so”

Cristiana Trică în Povești din Bellu I: Ștefan Bellu, Bibicul, nepot al Marelui Vistiernic Ștefanache, s-a căsătorit în 1848 cu domnița Eliza Știrbei, fiica domnitorului Barbu Știrbei. Cum a fost această căsătorie, aflăm dintr-o scrisoare din iulie 1852 în care Grigore Alexandrescu îi povestea lui Ion Ghica: “Ștefan Bellu i-a tras o strașnică bătaie domniței Știrbei, soției sale, care a fugit pe jos la tată-so. Dar după câteva zile și după ce a râs lumea în destul s-au împăcat iar ca să o bată din nou”. Ștefan Bellu era poreclit “sufletu’ maichii” și era destul de afemeiat. Un alt Bellu a fost Alexandru, boierul de la Urlați, care a descoperit arta fotografiei și a rămas în istorie ca un mare fotograf.

Cine a fost Baronul Bellu, “cel cu automobelu”, de la care Primăria cumpărat grădina devenită cimitir

Barbu Bellu (1823-1900) a fost cel de-al doilea fiu al Marelui Agă Alexandru Bellu și al Irinei Văcărescu. A fost judecător la Înalta Curte, procuror la Curtea de Apel, ministru al Justiției, senator de Muscel în perioada 1859-1864. În timpul domniei lui Cuza, baronul este protagonistul unui incident sângeros. Se duelează cu un oarecare ofițer Spiru, care-l pălmuise în public, la ieșirea de la teatru. La porunca lui Cuza, ofițerul este obligat să se dueleze cu pistolul și este ucis.

Barbu Bellu a moștenit pe Dealul Filaretului “grădina Bellu, foarte întinsă și renumită pentru petrecerile ce se făceau acolo, frumoasele alei și minunatele ronduri de flori”. După 1864, grădina a fost cumpărată de Primăria Bucureștiului și transformată în loc de îngropăciune, fiind cel mai mare și mai impresionant cimitir din țară”.(George Potra).

Barbu Bellu, cel generos, “scotea din buzunare ba un inel, ba o brățară, ba un ceasornic mic în aur și email, ba o batistă fină în dantele”

Cum era baronul Bellu? “Om de înaltă și multilaterală cultură occidentală”, ”era un conservator de tip vechi, dar conservatorismul lui era împestrițat cu nuanțe democratice și chiar cu ieșiri revoluționare”. Mai era baronul “fire cam ciudată, cârcotaș din cale afară, și plăcere mai mare n-avea decât să se judece și nu era zi să nu primească citații și să nu trimită portărei, dar, pe de altă parte, ce boier primitor și ce om darnic era”. În casa lui de pe Podul Mogoșoaiei locuiau în general un număr oarecare de portărei, executori ai procedurii. Baronul stătea cu ei la masă, fără să-i cunoască și fără să le ia chirie. Că era un om generos, nu încape îndoială. Din “buzunarele lui înțesate ca niște dughene de negustor cu mărunțișuri”, scotea “ba un inel, ba o brățară, ba un ceasornic mic în aur și email, ba o batistă fină în dantele”, cadouri pe care le oferea comesenilor, mai ales doamnelor.

Georges de Bellio, Mecena marilor pictori impresioniști de la Paris

Constantin Bellu (1826-1847), cel de-al treilea fiu al Agăi Alexandru Bellu, căruia i se mai spunea și “Codiță”, s-a împușcat în camera unui hotel din Paris, având o mai veche suferință, de natură nervoasă, care amenința să-i atace creierul. Un alt Bellu, faimos mai ales la Paris, a fost Georges de Bellio, Mecena marilor pictori impresioniști.

“Locul de veci al familiei Bellu este uluitor prin simplitate, un mare patrulater cu o placă de cavou”

Cristiana Trică: Familia Bellu a avut personaje adorabile. În familiile istorice nu găsești mereu oameni interesanți, unele au fost mai rigide, și-au apărat mai bine imaginea, au ascuns cu grijă tot ceea ce credeau că le-ar putea pune în primejdie onoarea. Familia Bellu are însă acel je m’en fiche al marii boierimi care dădea o altă interpretare noțiunii de greșeală și dovedea o libertate a gândirii pe care noi, azi, o înțelegem cu greu. Locul de veci al familiei Bellu este uluitor prin simplitate, un mare patrulater cu o placă de cavou ce pare minusculă și pe care este gravat blazonul lor cu inorog.

Spațiul respectiv, astfel organizat, transmite un mesaj, este rezultatul unui anume fel de a percepe viața și, implicit, neființa. Urmașii lui Ștefanache vedeau lucrurile simplu: viața trebuie trăită din plin, în fiecare zi, pentru că tot ce vine după ea nu mai contează. Bineînțeles, nu toată lumea gândea la fel.

De exemplu, mausoleul familiei Cantacuzino are o măreție izvorâtă din alt mod de gândire, din alt fel de a fi și de a înțelege viața. Este nedrept că nu-l cunoaștem mai bine pe Gheorghe Grigore Cantacuzino, Nababul cum i se spune, a fost un om deosebit, foarte mândru și mereu conștient de moștenirea fabuloasă pe care o primise, foarte responsabil și interesat de ceea ce avea datoria să lase urmașilor, la rândul său. De altfel, familia Cantacuzino în general este nedrept de puțin cunoscută azi. Dacă i-am cunoaște mai bine pe oamenii care au însemnat ceva în trecutul nostru am fi mai mândri de tot ceea ce suntem noi și de țara pe care ne-au lăsat-o. Ușorul dispreț cu care ne privim trecutul și graba cu care ne repezim să lăudăm pe alții provin dintr-o condamnabilă necunoaștere a propriei istorii.

“M-a mai determinat să scriu despre Bellu și un sentiment de oarecare revoltă”

B365: Cum a început pasiunea pentru Bellu, de unde vine?

Cristiana Trică: Pasiunea despre Bellu este, de fapt, pasiunea pentru trecut. Bellu este locul în care trecutul nostru trăiește într-o formă diferită, e un muzeu de arhitectură, dar nu în accepțiunea țeapănă și rece a cuvântului. La Bellu istoria e palpabilă, acolo au fost înmormântați cei mai de seamă oameni din țara asta, iar arhitectura funerară ne spune foarte mult despre modul în care gândeau acei oameni. Istoricul Gheorghe Bezviconi, care a fost cel dintâi cronicar al cimitirului, spunea că ”nu se cunoaște alt cimitir în alte ţări, care să concentreze, singur, mormintele atâtor fruntaşi ai acelor ţări” cum e Bellu.

În acest context trebuie să recunosc că, în afară de frica despre care am vorbit, m-a mai determinat să scriu despre Bellu și un sentiment de oarecare revoltă. Despre multe cavouri reprezentative circulă tot felul de legende. Vechimea a dat naștere la un întreg folclor al locului, dar trebuie să deosebim adevărul de fantezie. Și să știți: în unele cazuri, adevărul este mai impresionant decât legenda! Monumentul familiei Poroineanu, de exemplu, este o minunată creație a lui Romanelli și trebuie neapărat văzut, dar legenda care circulă în jurul lui mi s-a părut revoltătoare: copiii moșierului Poroineanu s-au căsătorit fără să știe că sunt frați! Povestea e veche, dinainte de Internet, o știu din copilărie. Cine a perpetuat în timp această legendă?! O să râdeți, candelăresele.

“Sofia Mavrodin este mătușa pianistului Dinu Lipatti și a murit la 36 de ani, în casa ei din bulevardul Colței (azi Lascăr Catargiu), și nu pe munte cum spune legenda”

Termenul nu există în DEX, îl folosește Ileana Vulpescu și cred că e cel mai potrivit ca să le identifice pe practicantele unei profesii cât se poate de serioase și anume îngrijirea locurilor de veci și a luminii din candele. Ei bine, aceste doamne minunate de altfel, spun cu naturalețe și convingere lucruri de neînchipuit. De aceea, peste tot pe unde am putut, am căutat informații și am demontat mituri. În volumul al doilea, de exemplu, pe copertă este monumentul Sofiei Mavrodin, cunoscut ca ”fata de pe stâncă”. Legenda spune că este vorba despre o alpinistă care a murit căzând de pe o stâncă după ce s-a speriat de un vultur. Tată său, moșier bogat, ar fi cărat stânca respectivă, bucată cu bucată, în Bellu! Adevărul e mai simplu și, zic eu, mai tragic: Sofia Mavrodin este mătușa pianistului Dinu Lipatti și a murit la 36 de ani, în casa ei din bulevardul Colței (azi Lascăr Catargiu) lăsând doi copii orfani.

“Este impresionantă și istoria familiei Dalles, cu moartea celor doi copii”

B365: Aveți un personaj preferat, o poveste care v-a atras mai mult decât celelalte?

Cristiana Trică: Este greu să fac o asemenea selecție. Pot să spun că m-a impresionat destinul lui George Assan. Este fratele care a murit la 47 de ani, în mod stupid, de peritonită. Muncise cu entuziasm, era un spirit modern, avea un vis măreț să vadă finalizat palatul Camerei de Comerț, de pe strada Doamnei, pentru care luptase cu toată puterea. A murit însă cu puțin timp înainte de a-și vedea visul împlinit. Lui îi aparține casa din Paiața Lahovary, actuala Casă a Oamenilor de Știință, și nu fratelui mai mare, Bazil Assan, cum cred încă mulți.

Este impresionantă și istoria familiei Dalles, cu moartea celor doi copii. Elena Dalles, rămasă singură, a luptat, deopotrivă, cu durerea de mamă și cu uitarea încercând să le perpetueze memoria prin construirea școlii de la Bucșani și a sălii Dalles din București.

În volumul doi, m-am străduit să recuperez cât mai mult din trecutul familiei Simu. Cine își mai amintește astăzi de omul care a construit pe banii lui un muzeu în centrul Capitalei?! Nimeni și iar nu e drept cu atât mai mult cu cât colecția lui este o mândrie a muzeelor de artă bucureștene. Familia lui și familia soției lui, Elena născută Dumba au fost bogate nu doar material, ci și în personaje remarcabile cu vieți ieșite din banal. Mi-a făcut plăcere să scriu despre ei, la fel cum mi-a făcut plăcere să studiez trecutul familiei Gheorghieff sau pe cel al familiei Ciulei.