Fabrica de ciocolată Regina Maria, afacerea romantică de acum un secol care parfuma Timpuri Noi cu miros de cacao și alune coapte

Cândva, ciocolata era un adevărat lux. Și nu ne referim la perioada comunismului, ci nițel mai în spate, acum vreo 100 și ceva de ani. Pe-atunci, să produci ciocolată era o adevărată artă, una știută de puțini. Zona Timpuri Noi mirosea dis-de-dimineață a cacao și alune coapte datorită industriașlui Grigore Alexandrescu și a lui Roman Căpățână, omul cu un vis care a pornit de la zero și a făurit fabrica Regina Maria, care încânta cu bunătățile sale pe foarte multă lume, cam de la Familia Regală până la jurații pretențioși de la concursuri din Berlin sau Paris.

În cartierul bucureștean Lemaitre (Timpuri Noi de azi) peisajul era diferit de cel din prezent: zona era una dominată de case și fel de fel de fabrici și făbricuțe. Printre acestea se număra și fabrica de ciocolată Regina Maria, una dintre bijuteriile ciocolateriei românești din perioada interbelică. Și, probabil, pe cât de bune erau dulciurile de acolo, pe-atât de frumoasă este și povestea din spatele fabricii de pe strada Octavian 42-48.

Începuturile de la fabrica de ciocolată Regina Maria

Povestea fabricii de ciocolată Regina Maria începe în anul 1919, fiind opera industriașului Grigore Alexandrescu, nume greu al tăbăcăriei bucureștene interbelice, și a lui Roman Căpățână, un simplu muncitor, care și-a pus „la bătaie” agoniseala și care a devenit apoi motorul fabricii, potrivit Jurnalul. La început, „Regina Maria” nu era o fabrică, ci un laborator cu o prăvălie mică de pe strada Matei Millo, care a luat ființă cu o investiție de 19.000 de lei.

La 16 iunie 1921 se pune piatra de temelie a fabricii de pe strada Octavian, sub privirile Regelui Ferdinand, a Reginei Maria, a Principesei Margareta și a unei mulțimi pe măsură, desigur. După creșteri de la an la an și muncă, fabrica avea să își mărească capitalul de la 800.000 de lei în 1923, la 8 milioane de lei în 1925 și în 1932 la nu mai puțin de 25 de milioane de lei, potrivit unei ediții a publicației „Dreptatea” din 1932.

Popularitatea dulciurilor de la „Regina Maria” era asigurată de adevărate produse-vedetă, precum Ursul de Dorna, Zeița Țării și multe altele, dar și de o rețea de distribuție pe măsură. Fabrica avea nouă magazine mari în București, dar și două în Brașov și Ploiești. Dar asta nu e tot, bomboanele și ciocolata produse aici se mai găseau în restul țării în, atenție, circa 4.000 de magazine din toată țara.

„Parfumul” dat de fabrică străduțelor din cartierul Timpuri Noi se datora producției uriașe de la „Regina Maria” – în anii ’30 aici producția generală ajunsese la, atenție, un milion de kilograme de ciocolată, bomboane și produse de patiserie. Asta însuma 100 de vagoane de marfă, care ajungeau pe malul Dâmboviței și mai apoi pe mesele festive sau în cutiile de cadou din toată țara.

„Am plecat din mijlocul purtătorilor de bluză albastră”

După cum era moda acelor vremuri, unele fabrici din București adoptau practici din Occident pentru a asigura bunăstarea muncitorilor și un cadru modern de lucru. Așa era cazul și la fabrica de ciocolată Regina Maria, unde 400 de lucrători și de maeștri își câștigau existența. Fabrica deținea locuințe, pe care le punea gratuit la dispoziție angajaților și oferea muncitorilor un serviciu de „asistență” (practic, un fel de asigurare de sănătate din ziua de azi), dar și o societate de ajutor reciproc, care avea un capital de 1 milion de lei.

Aceste măsuri i se pot datora celui care conducea fabrica, Roman Căpățână, care vizita periodic marile ciocolaterii din Europa pentru a afla cele mai noi practici și tehnologii, și care avea un trecut de muncitor, lucru pe îl și confirmase într-un interviu din presa vremii, potrivit Dosare Secrete:

Și eu am pornit din rândurile lor. Am fost mândru să pot spune cândva, într-o cuvântare adresată Majestății Sale Regina Maria, că eu am plecat din mijlocul „purtătorilor de bluză albastră”.

Ce se găsea în fabrica de ciocolată Regina Maria

Terenul pe care se desfășura fabrica de ciocolată Regina Maria era unul generos, de 5.000 de metri pătrați, acoperit în proporție de trei sferturi de clădiri mari, una dintre ele fiind sala dinamurilor, cea care alimenta cu electricitate restul fabricii pentru ca toate procesele să se poată desfășura.

Primul pas în procesul producției era sosirea materiei prime, a boabelor de cacao. Acestea erau întâi prăjite, iar mai apoi răcite și sfărâmate, pentru a fi ulterior amestecate cu zahăr și după transformate în pastă de cacao. Apoi, pasta era prelucrată în funcție de ce se producea din ea și după se trimitea în camera frigorifică.

Camera frigorifică era un spațiu imens, prevăzut cu un platou de circa 15 metri lungime, de unde ciocolata ieșea gata de ambalare. Cum nu existau instalații electrice de răcire, „frigul” era asigurat de circa 5.000 de kilograme de gheață în fiecare zi, gheață ce era produsă în fabrică pentru a reduce costurile, iar apa provenea din puțul propriu al fabricii de ciocolată Regina Maria, tot din raționamente economice.

Fabrica avea și o sală de modelaj, unde luau ființă cele mai îndrăznețe și fine proiecte – de la statuia din zahăr dedicată Reginei, la fel de fel de sculpturi impresionante dedicate pentru fel de fel de serbări, banchete sau evenimente ale lumii bune din Bucureștiul interbelic.

Naționalizarea și dispariția

Chiar dacă Roman Căpățână moare pe 2 mai 1937, chiar în prima zi de Paște, soarta fabricii de ciocolată Regina Maria nu se încheie odată cu cea a fondatorului său. După război a urmat naționalizarea, moment care a însemnat practic dispariția de pe harta Bucureștiului a acestui brand, aici operând Întreprinderea Poligrafică Luceafărul, iar după Revoluție clădirea a intrat într-o continuă degradare. În cele din urmă, în vâltoarea reconversiei zonei Timpuri Noi din ultimul deceniu, clădirile care au adăpostit fabrica au dispărut complet de pe hartă începând cu anul 2021, când pe acel teren a început dezvoltarea unui proiect rezidențial modern.