Explorarea urbană: noul sport extrem din Capitală, desfăşurat la limita legalului

Explorarea urbană se referă la examinarea spaţiilor din oraş, a locurilor citadine trecute, de obicei, cu vederea de locuitorii oraşului. După cum explică Alex Iacob, aka Reptilianul, cuprinde atât exploratul caselor părăsite, în care e greu de intrat, cât şi a acoperişurilor ori tunelurilor.

Alex face explorare urbană din 2009, de dinainte să afle că există explorarea urbană. A început prin liceu când, împreună cu prietenii, se urca pe acoperişuri, ca să se deconecteze un pic de vâltoarea oraşului. A continuat în case vechi şi, ulterior, şi-a luat o cameră foto şi a început să şi imortalizeze momentele: „Pentru că mergeam într-un loc şi nu mai puteam intra apoi”, explică.

Cu puţin tupeu şi imaginaţie, reuşeşte să intre în mai toate locurile în care îşi propune. Mai dă şi de portari, mai dă şi de femei care cheamă Poliţia, dar se descurcă cu toate.

În ceea ce priveşte portarii, spune că le mai dă o sticlă de ceva, o ţigară, însă, încearcă, pe cât posibil, să se ferească de ei: „Găsesc o altă metodă, mai dau de o fereastră deschisă, mă mai caţăr.”

Se mai întâmplă însă să fie şi prins: „Voiam să mă sui undeva pe Calea Victoriei, pe un bloc, şi o femeie de sus a făcut plângere la portar. Şi portarul ne-a oprit. Eram vreo trei. A venit şi duduia, a chemat şi Poliţia, ne-a percheziţionat, n-a găsit nimic. Afară, poliţiştii ne-au zis: Aveţi şi voi grijă că mai daţi de oameni nebuni.”

„Mama mi-a zis doar să am grijă să nu mă murdăresc”

Alex spune că Poliţia a înţeles (atunci) ce vor să facă şi, în Occident, explorarea urbană e văzută ca un sport extrem şi acceptată: „E văzută ca parkour-ul, de pildă. E un sport extrem deoarece, pe lângă documentaţia pe care o faci, să afli povestea din spatele unei clădiri, ai parte şi de adrenalină, de distracţie şi ai nevoie şi de condiţie fizică.”

Părinţii lui s-au obişnuit cu ideea. Nici măcar la începutul explorărilor sale nu s-au îngrijorat prea mult: „Mama mi-a zis doar să am grijă să nu mă murdăresc”, îşi aminteşte. Şi această singură cerinţă a mamei e îndeplinită: spune că, indiferent că merge pe ploaie, pe acoperişuri umede şi murdare, reuşeşeşte să plece ca nou de la explorare.

Dar, deşi părinţii lui au înţeles ce face el, lumea, în general, e încă închisă la minte când vine vorba de explorarea urbană: „Există o mentalitate veche, care-i cel mai greu de schimbat. La asta lucrez eu prin blog. Dacă lăsam în anonimat blogul, totul părea dubios, părea că mă feresc de ceva. Dar eu nu fac lucruri ilegale… bine, până la un anumit punct. Dar asta e, de fapt, o documentare a Bucureştiului prezent şi trecut.”

Iar explorarea urbană are regulile ei: să intri, să nu iei nimic în afară de imagine şi să nu strici nimic. Spune că ar putea cere voie, de la paznici, de la proprietari, dar s-ar pierde 50% din timp cu asta. Şi, în plus, locurile care-i plac cel mai mult sunt cele în care intră sau ajunge cel mai greu.

Ca Turnul de testat lifturi de la Basarab, de pildă: „Dacă ceream acord să intrăm, nu mai aveam o poveste de spus. Am cotrobăit printr-o curte abandonată, am sărit peste garduri cu sârmă ghimbată de trei metri, ne-am ferit de paznici, am reuşit să intrăm în turn, am urcat 23 de etaje şi am ajuns foarte obosiţi sus. Dar a fost superb. Cred că a fost cea mai plină de adrenalină expediţie.”

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

În turn, a urcat alături alţi exploratori. Spune că, în general, în explorare, merge în grup, alături de alţi cinci, şase oameni. E mai bine aşa şi pentru că ai companie, dar şi pentru că mai dai de câini sau de paznici pe drum.

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Alt loc care i-a plăcut şi în care a intrat greu e fostul Casino Victoria, din intersecţia Bulevardul Dacia cu Victoriei.

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Aici a fost Ambasada Germaniei în perioada nazistă, povesteşte exploratorul, iar apoi a devenit cazino- iar iniţialele de pe geamuri încă se păstrează.

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

„Aici am intrat după lungi tentative”, povesteşte, „nu era niciun paznic, am văzut semne că ar putea fi şi, într-un final, am descoperit lanţul de la poartă puţin desfăcut- aşa că am intrat prin crăpătura dintre porţi. Înăuntru încă mai era covorul roşu pe scări, iar alături era şi o anexă- sala de teatru Constantin Tănase era acolo.„

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Au încercat în sala aceea să organizeze un fel de eveniment cu iz artistic: au decorat scena, au găsit televizoare vechi şi neoane, le-au amplasat acolo şi au dat drumul la curent. Au pus totul la punct: „Dar, chiar în ziua în care trebuia să aibă loc evenimentul, a venit paznicul, dimineaţa. S-a speriat, a venit cu proprietarul şi, de atunci, n-am mai dat pe acolo… o bună vreme. Acum sunt paznici.”

„Bucureştiul e o corcitură ciudată-
 şi asta e bine pentru explorare.”

A intrat şi în tunelurile de sub Bucureşti- în cel de sub Operă, după ce a găsit câteva informaţii de pe un forum de explorări urbane: „Nişte băieţi mai mari decât noi au dat la o parte nişte lespezi de piatră şi au intrat. Am dat şi noi de asta şi am intrat- apă până la gleznă acolo.”

A mai făcut incursiuni şi în beciurile din Centrul Vechi, de pe Lipscani, Gabroveni, ori Şelari: „Formează un tunel acolo, erau vinoteci, crame. Noi am intrat vizavi de Gregory’s, unde e o librărie părăsită. De pe acoperişul casei, am ajuns pe Smârdan 17. Din Smârdan 17 am ajuns în subsolul casei. Aici, beciul era foarte mare, era plin de apă şi am mers aşa încă vreo două trei case. Deasupra noastră erau pub-urile.”

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Click aici pentru o dimensiune mai mare a imaginii

Ar mai vrea să facă explorări şi în oraşe ca Sighişoara ori Sibiu, unde spune că e altă atmosferă. Mai are în plan şi Cazinoul din Constanţa, bisericile fortificate din Transilvania şi oraşul-fantomă Dumbroveni, însă spune că Bucureştiul îi e cel mai drag: „Bucureştiul e atipic, e o corcitură ciudată. Şi asta e bine pentru explorare, găseşti case din perioada interbelică, cu tot felul de decoraţii, găseşti fabrici, uzine părăsite, turnuri, blocuri de birouri- nu neapărat abandonate, dar pe care merită să te caţeri.” 

Alex vrea să păstreze explorarea urbană la rang de pasiune şi ca modalitate de a atrage atenţia locuitorilor că există spaţii abandonate care merită recondiţionate. În prezent, e student la Jurnalism şi, pe viitor, vrea să combine fotografia cu jurnalismul şi să facă jurnale de călătorii. 

Pe cei care vor să practice explorările urbane, îi sfătuieşte să se asigure înainte că au echipament potrivit: lanternă, cizme şi un pic de tupeu. Şi să fie cu ochii-n patru întotdeauna.