Explicația uimitoare a unei casiere de la Lidl cu privire la viteza de scanare a produselor

Psihologia umană, doamnelor și domnilor, fie că vă faceți cumpărăturile la Lidl în București sau la Lidl în New York, este un concept de o splendoare care, de cele mai multe ori, inspiră imaginația mai multe decât realitatea. Impresia aceasta pe care v-am prezentat-o în fraza anterioară poate căpăta foarte repede un aspect deosebit de aparent în cazul, posibil sau nu, în care la baza realității stă însăși imaginația. Lăsați un pic asta să se scufunde.

Voi face un mic ocol înainte de a merge la subiectul acestui articol, ocol care izvorăște dintr-una dintre disperările mele personale prin prisma căreia eu sunt nevoit să ocolesc foarte mult ca să ajung la Lidl Băneasa. Locuiesc în capătul Bulevardului Nicolae Caranfil, peste drum de Lidl, practic, chiar înainte să înceapă Bulevardul Aerogării. Cu toate acestea, sunt nevoit să parcurg vreo doi kilometri pentru a ajunge și pentru a mă întoarce de la supermarketul respectiv, pentru că nu există o trecere de pietoni decât foarte departe. 

Bine, recunosc, de cele mai multe ori nu fac asta, ci traversez fraudulos cele 6 benzi, decizie care îmi scurtează drumul până la Lidl cu aproape jumătate de oră. La dus mai e cum mai e, dar la întors, cu plasele după tine, mai ales dacă optezi pentru un șlap elegant că a venit căldura, nu prea e amuzant. M-am uitat acum pe Google Maps, inclusiv aplicația îmi sugerează să traversez în ciuda legilor de circulație. Acesta este, așadar, un apel către autorități din partea tuturor amărâților de pe Nordului, de a se trasa o trecere de pietoni mai înspre pod.

Anxietatea de la casele de la Lidl, provocată de viteza de scanare

Dacă s-ar organiza un campionat de rapiditate a casierelor de la supermarketuri, cred că unele dintre cele care lucrează la Lidl l-ar câștiga detașat. Adevărul că nu ajung foarte des pe la Kaufland, Auchan sau Penny, că nu sunt aici în zonă, cel puțin nu la distanță de parcurs pe jos, dar amintirile îmi sugerează, totuși, că lucrurile cam așa stau.  

Unele dintre doamnele care lucrează la casele de la Lidl sunt niște adevărate Usain Bolturi ale scanării. Cred că poți chiar să dezvolți epilepsie dacă te uiți la viteza cu care produsele trec dintr-o parte în alta a casei, de pe bandă la zona în care le pui în sacoșe.

Eu am dezamăgit multă lume viața mea, dar nu e nici vina dumnealor, nici a mea, căci judecata ne poate pune în poziția de a-i vedea pe alți oameni ca surse de dezamăgire, spre a nu da ochii cu dezamăgirea pe care ne-o oferim noi singuri nouă înșine. Chiar și cu această părere în minte, tot mi-e teamă că dezamăgirea ar putea apărea în relațiile mele de orice fel.

Prin urmare, mă ia cu călduri și transpirații că nu voi reuși să țin ritmul cu viteza doamnelor de la casă și mă apuc să arunc ca disperatul produsele în sacoșe, ceea ce pentru mine este foarte dureros, pentru că am și un pic de OCD și mie îmi place să mi le aranjez frumos, congelatele la congelate, lactatele la lactate, legumele la legume și tot așa. Dar ce să fac acum? Mai bine să nu mă simt eu bine, decât să îmi imaginez că văd reproșul în ochii casierei sau ai clienților din urma mea.

Într-un final, după zeci de ani, am decis să fiu vulnerabil la casă, să mă deschid și să-i mărturisesc uneia dintre doamnele acestea că eficiența dumneaei e episod traumatic pentru mine. I-am zis ce nu le-am spus niciodată părinților când eram mic: Mi-e frică de dumneavoastră, mie frică de fiecare dată când prind o casieră atât de rapidă. 

Răspunsul dumneaei a transformat discuția într-o competiție de temeri: Și eu simt la fel față de dumneavoastră și față de clienții de la coadă. Nu e nimeni, doamnă, la coadă acum, i-am zis. Era o oră când doar pensionarii sau șomerii merg la cumpărături. Eh, mi-a mai zis dumneaei un ton ancorat în resemnare, și eu m-am obișnuit cu frica cum v-ați obișnuit și dumneavoastră, știți câți fac scandal că ne mișcăm greu? I-am spus apoi că remarca mea inițială nu avusese vreo intenție de reproș, ci că mai mult, așa, am zis să ne amuzăm, dar nu mi s-a părut că râdea vreunul dintre noi.

Mda, ne-am cam obișnuit cu frica, ce să zic… Mai bine tac, că multe vorbe stau la baza fricilor noastre indiferent că suntem pe la casele din vreun Lidl din București sau prin casele noastre. Și cam aici suntem cu psihologia, în punctul în care orice ne poate deranja sau crea disconfort. Dedic acest articol unui viitor în care sensibilitatea să stea la baza creativității, nu a traumelor. Doamne ajută și Doamne ferește, evoluția nu se grăbește. La ambele diateze. Adișorul Bulevardtrecătorul.

Sursa foto: Dreamstime