Experiment involuntar în Piața Romană: cât rezistă un rucsac singur, lângă o bancă? Poliția: fii atent, se întâmplă frecvent

În ajunul Zilei Copilului, în ultimul an în care mai e copil, băiatul meu a lăsat rucsacul jos lângă o clădire istorică, ca să dea câteva pase pe asfalt. Când s-a întors, învățase deja lecția pe care orașul o predă gratuit.

Ziua Copilului. Adio, copilărie

Azi e 1 Iunie. Ultimul lui 1 Iunie ca minor, anul ăsta face 17 ani. Adică mai e copil exact cât să i se mai cuvină un 1 iunie cinstit, înainte ca legea și viața să-l declare adult. Adică vârsta aia la care lumea nu te mai întreabă dacă ai mâncat, ci ce facultate alegi. Nu dacă ai nevoie de ajutor, ci dacă ai CV. Nu ce jocuri joci, ci ce planuri ai pentru viitor. Dar ieri era încă un copil. Un copil în centrul Bucureștiului, în Piața Romană – acolo unde tinerii frumoși și liberi se duc să fie frumoși și liberi. A vrut și el să fie, preț de un sfert de oră, frumos și liber.

Era o dimineață obișnuită, undeva până în 10. Urma să înceapă o activitate extrașcolară, după care una extra-extrașcolară: fotbal, pe un teren din Drumul Taberei. Programul unui adolescent de București e mai încărcat decât al unui ministru, doar că fără șofer și fără rucsac de rezervă.

Cum dispare un rucsac în Piața Romană, în cincisprezece minute

Și-a rezemat ghiozdanul lângă o bancă, lipită de o clădire din alea cu poveste, cu fațadă pe lângă care treci zilnic și n-o vezi niciodată. L-a pus jos, lângă el, undeva pe strada Tache Ionescu, și a rostogolit o minge pe asfalt cu doi prieteni. Era acolo, lângă banca pe care se așezase. Cincisprezece minute mai târziu, rucsacul nu mai era.

Nu căra mare lucru. Căștile – după care plânge cel mai tare. Un card mai mult gol decât plin. Vreo 70 de lei cash în portofelul primit în dar de la taică-su la 14 ani. Buletinul. Cheile de la casă. Și două tricouri de schimb, pentru că, vă spuneam, ziua avea două reprize. Inventarul unei zile de adolescent: nimic scump și absolut totul important.

Apoi a urmat coregrafia pe care o știe orice bucureștean care a pierdut ceva în oraș. M-a sunat în panică: ”aoleu, mama, aoleu, căștile, aoleu, ghiozdanul, aoleu, blochează cardul.” (Dacă vă e de folos: cardul se blochează în 20 de secunde din aplicație. Buletinul și cheile sunt partea grea.)

Plânger la Secția 1 Poliție și un verdict: se întâmplă frecvent

A căutat singur o jumătate de oră prin zonă. Apoi a sunat la poliție. Un echipaj l-a urcat și l-a dus la Secția 1, unde a stat o oră ca să depună plângere: ce marcă era rucsacul, ce tricouri, ce căști, ce buletin, unde exact, sunt camere? Iar concluzia, livrată blând: ”să fii mai atent pe viitor”. Plus replica pe care o știe toată zona: ”se întâmplă frecvent”. Se întâmplă frecvent.

Și dacă l-aș lăsa pe el să le răspundă celor care i-au spus să fie mai atent, ar zice un singur lucru: ”Vă rog, nu-mi mai spuneți să am grijă. Mereu am. Acum m-am desprins de rucsac câteva minute, cât să dau o pasă.Atât. O dată. Câteva minute.”

Cine e de vină? Nimeni

Pe cine dau vina? Pe nimeni. Nu asta e ideea. Piața Romană e plină de tineri, de turiști, de oameni grăbiți, de oameni care dorm acolo pentru că n-au unde altundeva. Nu știu cine a luat rucsacul. Și, sincer, nu cred că asta e important. Să arăt cu degetul ar fi exact genul de gest comod care nu rezolvă nimic și mai și jignește pe nedrept. Un rucsac dispărut nu-și alege vinovatul. Pur și simplu se evaporă, iar orașul ridică din umeri.

Da, băiatul a fost neatent. Sigur că a fost. Dar uite ce am realizat bodogănind în barbă după ce i-am închis telefonul: copiii au dreptul aproape legal să fie căscați o singură dată în viață – atunci când sunt copii. Pe urmă sunt responsabili. Toată viața. Neatenția e luxul pe care ți-l permite copilăria, iar el tocmai și-l cheltuise. Cu o zi înainte de Ziua Copilului. Nu i s-a furat un rucsac. I s-a încasat, mai devreme cu un an, greșeala pe care avea voie s-o facă pe gratis.

Poliția: Fii mai atent data viitoare

Și aici e nedreptatea care nu încape într-un proces-verbal. Pentru că sfatul ”fii mai atent” sună rezonabil până înțelegi ce înseamnă de fapt să fii atent. Înseamnă că într-un oraș întreg, un copil nu mai are voie să lase un ghiozdan jos cincisprezece minute cât rostogolește o minge pe asfalt. Înseamnă că vigilența nu mai e o virtute, e chiria pe care o plătești ca să exiști aici. O plătesc adulții, e firesc. Dar când începem s-o cerem și copiilor, am pierdut ceva mult mai mare decât o pereche de căști.

Cadoul pe care nu-l ceri

Orașul i-a dat copilului meu un cadou cu livrare pe loc: certitudinea că nimic din ce lași jos nu mai e al tău, nici măcar pentru un sfert de oră. Un rucsac se înlocuiește. Buletinul se reface. Cheile se schimbă. Și căștile se cumpără din nou. Mai greu se înlocuiește ziua în care un copil a aflat că a încetat să mai fie copil. Și da, desigur, peste tot în lume se fură. Furtul nu e povestea, e fundalul. Povestea e propoziția cu care copilul s-a întors acasă de la întâlnirea cu Poliția. Fii mai atent data viitoare, se întâmplă frecvent.

Un sfat cât o lecție întreagă. Parctic, autoritatea îi pasează unui copil treaba pe care n-o face și o ambalează în chip de înțelepciune. Tradus, ”fii atent” înseamnă ” aia e, vorba lui Smiley, ce-i pierdut, e pierdut, nu mai e. Iar noi nu prea găsim lucrururile care dispar – descurcă-te”. Spune-i asta unui copil destul de devreme și o să crească crezând că vigilența e maturitate. Nu e. Vigilența e ce-ți rămâne.

Sursa foto: dreamstime.com