Experiența mea cu azilele de bătrâni din București și de pe lângă

În urmă cu câțiva ani, pentru că aveam nevoie de ajutor pentru bunica mea, care spre 90 de ani avea demență senilă și era foarte greu de gestionat acasă, am făcut un fel de tur de forță prin București și pe lângă, să găsesc un loc cât de cât acceptabil unde să poată sta măcar o perioadă. 

Am căutat în special cămine private, unde taxele erau semnificative, dar și din cele medii. Am vizitat cel puțin 10 și nici măcar într-unul dintre ele nu mi-a plăcut, nu m -am simțit confortabil, nu mi s-a părut că reprezintă o soluție bună. 

Nu am fost în niciun astfel de loc în străinătate, să am termen de comparație, dar în ultimele mele vizite în Barcelona am stat într-un cartier unde se afla și un astfel de centru de îngrijire a vârstnicilor. Cum era acolo? Păi, o clădire oarecare, dar cu geamuri de sus pana jos, se vedea un living așa sau spațiu de zi, cu multe jocuri, fotolii, televizoare.

Și părea aerisit și primitor. Diverși vârstnici intrau. ieșeau, erau aproape de plajă și mergeau spre mare, își petreceau timp pe acolo, părea un aranjament foarte bun și normal. 

Niciunul dintre locurile pe care le-am văzut eu la noi în București și prin preajmă nu avea nimic din vibe-ul ăsta bun și normal. În toate era un aer de disperare, de neputință, de boală, de eșec poate, habar n-am dacă ăsta e cuvântul. 

Niciuna dintre persoanele cu care am stat de vorbă nu mi-a plăcut. Nici la cele mai scumpe, nici la cele mai ieftine. Unele mi s -au părut niște jepcare, altele niște țepare, unele niște prefăcute care ziceau că le interesează ca oamenii să se simtă bine acolo, dar se răsteau la beneficiari. 

Niciunul dintre locurile pe care le-am văzut nu avea nici pe departe o atmosferă de casă, de familiar. Nu erau homey. Nu aveau căldură. Chiar dacă unele aveau spații generoase și ar fi putut să fie ok, mie nu mi sa părut așa. 

Sigur că nu te aștepți să găsești în cămine de bătrâni o atmosferă de Neversea și nici de cantonament sportiv. Dar cumva mi s-au părut toate triste și beneficiarii la fel. Nicio sclipire, nicio speranță. Puțină verdeață, poate prea puțină. Nu știu ce lipsește, nu știu ce s-ar putea face. 

Poate dacă am considera din start că există posibilitatea să avem nevoie de îngrijire 24 din 24 la un moment dat în viață, nu am mai vedea genul ăsta de locuri ca pe ultima soluție și atunci ar fi altfel totul, nu așa. Sau poate nu, mă tot gândesc de atunci încoace la cum ar fi să fie ok – și au trecut câțiva ani.

Nu am vrut să citesc stenogramele de zilele acestea, m-am îngrozit că ar fi putut să fie bunica mea în situația asta. Mulți dintre oamenii ăștia nu mai sunt neapărat conștienți, nu îți pot spune dacă ceva nu e în regulă, nu știi dacă e de la boală sau de la îngrijire. Iar lipsa de încredere în sistem, cronică de altfel, a mai primit cu ocazia asta un uriaș sprijin. Căci tot ceea ce bănuiam că se poate să meargă rău, iată, chiar merge rău. Și nu e doar în fantezia noastră, ci se întâmplă în realitate.

Tot Maria, mai jos:

• Blestemul celui mai bun liceu din București
• Cartierul din București care s-a umplut de șobolani. Cel mai scump cartier de șobolani
• Minunea dintre blocurile din Militari