Exclusiv | “M-au pedepsit și m-au umilit, m-au călcat toți în picioare”. Cu ce preț a documentat o scriitoare unguroaică „Bucureștiul maghiar”

Până la venirea comuniștilor, Bucureștiul era un oraș cosmopolit în care trăiau neamuri de toate felurile: evrei, armeni, albanezi, germani, greci și mulți unguri. Scriitoarea Hilda Hencz a documentat și a publicat istoria Bucureștiului maghiar. “Cred că o astfel de istorie merita cercetatată, merita să scriu o carte despre ea, cu atât mai mult cu cât maghiarimea bucureșteană este deja în prag de dispariție: recensământul din anul 2011 înregistra doar 3.359 de maghiari.” Hilda Hencz ne propune un tur turistic la Bucureștiului unguresc, cu clădiri uitate care au aparținut sau încă mai aparțin comunității maghiare din marele nostru oraș. De ce au criticat-o atât ungurii, cât și românii, citiți mai jos.

Istoria maghiarimii bucureștene poate fi urmărită aproape fără întrerupere din anul 1815, când se înființează prima eclezie reformată din Valahia, atunci se pun și bazele învățământului confesional în limba maghiară. Treptat, maghiarii și-au construit în București școli, biserici, parohii, cămine pentru fete, au înființat o asociație culturală, ziare (primul apare în anul 1860), există și astăzi un cimitir Calvin pe Calea Giulești, încă din anul 1853. Despre Hilda Hencz și personalitățile maghiare care au trăit și au creat în București am mai scris aici.

O maghiară care-a învățat carte în școli românești

Hilda Hencz: “M-am născut în 11 august 1944 la Parhida, o mică localitate de lângă Oradea, acolo unde se refugiase mama din calea războiului. După 1945, întreaga familia s-a reîntors la Arad, orașul natal al mamei. În familie se vorbea exclusiv limba maghiară, până când mama s-a recăsătorit cu un român care a decis ca atât eu, cât și fratele meu mai mare să fim înscriși la școli românești.  Așa am învățat românește, dar am continuat să vorbesc maghiara cu bunica, cu tata și cu alte rude, iar la liceu am început să citesc cărți de literatură în limba maghiară. Am absolvit liceul Ocskó Tereza (azi, Csiki Gergely), secția reală în limba română, apoi Universitatea București, Facultatea de Limba și Literatura Română (1966). Am renunțat la învățământ după nouă ani, angajându-mă la Biblioteca Centrală Pedagogică, Serviciul Bibliografic. Aveam ca sarcină de serviciu și prelucrarea publicațiilor pedagogice de limbă maghiară din România și Ungaria. Am devenit redactor din anul 1986 până la ieșirea la pensie în 1999. Printre lucrările mai importante elaborate în această perioadă (unele sub numele de Burcin Minodora) se numără Bibliografia pedagogică retrospectivă românească și Copiii supradotați”. 

Hilda Hencz a scris o carte-document, “Bucureștiul maghiar”. «Am convingerea că ar fi păcat să se piardă ceea ce am scris»

Hilda Hencz: “Abia din anul 1991, după ce am reluat legătura cu comunitatea reformată din București, am început să fiu atrasă de istoria maghiarilor bucureșteni. Inițial, am scris două articole prezentate la o sesiune de comunicări științifice ale bibliotecarilor maghiari, axate pe prelucrarea periodicelor maghiare din București (1860-1941). Treptat, am publicat mai multe cărți: Maghiarii în universul românesc (2009, carte bilingvă), Bucureștiul maghiar în două ediții (2011, 2013 și în traducere: Magyar Bukarest, 2016), bibliografia descriptivă Publicațiile periodice maghiare din București (2011, parțial bilingvă) și Persona non grata, o lucrare memorialistică în două ediții, ultima ediție fiind bilingvă, 2016, 2019).  Parafrazând-o pe scriitoarea Berde Mária, am convingerea că ar fi păcat să se piardă ceea ce am scris, deoarece am avut ceva de spus despre istoria maghiarimii bucureștene, tocmai la momentul potrivit, atunci când ea se afla deja în stingere”.

“Cărțile mele au părut primejdioase românilor care aveau misiunea să apere țara de pericolul maghiar, iar maghiarilor li s-a părut inacceptabil să le critic liderii”

B365: Ați scris cartea Persona non grata? De ce se numește astfel?

Hilda Hencz: “Pentru că așa m-am simțit. Probabil, cărțile mele au părut primejdioase românilor care aveau misiunea să apere țara de pericolul maghiar, iar maghiarilor li s-a părut inacceptabil să le critic liderii prea lacomi, dar și emisiunile în limba maghiară; apoi nici măcar n-am catadicsit să citesc Enciclopedia sportului românesc în 4 volume, că să fiu mai bine informată etc. Și m-au tratat în consecință, m-au pedepsit și m-au umilit, m-au călcat în picioare”.

“Nu aveai voie să scrii o istorie locală, nu aveai voie să vorbești despre asimilarea ceangăilor”

Hilda Hencz: “Este adevărat că subiectul ales – istoria maghiarilor din București (dar și din spațiul extracarpatic românesc) este delicat și primejdios. Deși, după anul 1989, bibliotecile mari și-au deschis fondurile secrete, mentalitatea istoricilor rămăsese prizonieră trecutului. Nu aveai voie să scrii o istorie locală, nu aveai voie să vorbești despre asimilarea ceangăilor, nici despre rețeaua de biserici și școli maghiare (din București, Giurgiu, Craiova, Târgoviște, Ploiești, Pitești, Brăila, Galați și Constanța)”. 

“Adevărurile documentate în cărțile mele nu trebuiau cunoscute nici de unguri, nici de români”

Hilda Hencz: “În pragul Primului Război Mondial, în București învățau 1.682 de elevi în șase școli reformate și catolice; această cifră n-a mai fost atinsă niciodată. După război li s-au confiscat sau li s-au închis toate școlile; abia în 1929, s-a redeschis la București o școală reformată. Toate aceste adevăruri foarte bine documentate în cărțile mele nu trebuiau cunoscute nici de unguri, nici de români. Conflictul cu maghiarii s-a declanșat după ce l-am informat pe pastorul reformat că intenționez să studiez presa maghiară bucureșteană de la începuturi (1860) până în 1941. Bănuiesc că a alertat instituțiile ,,competente”, care au emis ,,ordinul secret pe unitate”: să fiu boicotată prin orice mijloace. Boicotul a reușit destul de bine. Sunt convinsă că mi-au fost ascultate telefoanele, interceptate și deturnate e-mail-urile”.

B365: Cât ați lucrat la cele două cărți și care este semnificația lor? Ce vreți să rămână?

Hilda Hencz: “Cu câteva întreruperi mai mari sau mai mici, am lucrat din anul 1993 până în anul 2019, și nu doar la cele două cărți. Problema maghiarilor din București a început să mă intereseze abia din anul 1991, din pură întâmplare, după ce citisem memoriile lui Koós Ferenc, pastor reformat de București, carte apărută la Brașov, în 1890. Nu sunt istoric, ci filolog, și n-am frecventat școli în limba maghiară; limba o cunosc din familie și abia la școală am învățat românește. Intenționam inițial să prezint doar două lucrări despre presa maghiară bucureșteană (1860-1941) în cadrul a două sesiuni științifice ale bibliotecarilor”.

“Persona non grata, o rememorare amară a peripețiilor devastatoare prin care am trecut până am reușit să-mi public lucrările”

 Hilda Hencz: “Am aflat lucruri fascinante din aceste lecturi, care puteau sta la baza unei istorii a maghiarilor nu doar din București, ci și din Vechiul Regat. Toate aceste materiale de o valoare excepțională am reușit să le public într-o carte bilingvă abia în anul 2009: Maghiarii în universul românesc. Este o carte-document cu cca. 90 de fotografii și facsimile. Abia în perioada când așteptam disperată de peste un an să-mi apară această carte, am decis să scriu o istorie a maghiarimii bucureștene de la începuturi până în zilele noastre. Astfel, cartea Bucureștiul maghiar a apărut în 2011, iar ediția a două – în 2013. În același an, 2011, a apărut și bibliografia descriptivă Publicațiile periodice  maghiare din București (1860-2010), redactată după modelul Nerva Hodoș și Al. Sădi Ionescu”.

“Cititorii vor găsi în cărți tot ce era esențial de spus despre viața maghiarimii bucureștene”

Hilda Hencz: “După îndelungi pregătiri, s-a făcut traducerea Bucureștiului maghiar (ed. a ÎI-a) în limba maghiară în anul 2016.  Cât timp am rămas în așteptare, am scris Persona non grata, o rememorare amară a peripețiilor devastatoare prin care am trecut până am reușit să-mi public lucrările; cartea  a apărut cu vreo 4-5 luni înaintea traducerii. Ediția a II-a a apărut în 2019. A fost un efort imens, inclusiv financiar, dar aceste cărți trebuiau scrise și sunt convinsă că sunt și valoroase. Cititorii vor găși în ele tot ce era esențial de spus despre viața maghiarimii bucureștene. Bineînțeles, este de preferat să fie citită ediția a II-a a cărților, acestea având și indice de nume. Am reușit să scriu ceea ce pentru istoricul Demény Lajos (Ludovic) părea ,,un vis prea îndrăzneț”.

B365: Cum ar arăta un tur turistic prin Bucureștiul maghiar?

Hilda Hencz: “Clădirile care au aparținut sau aparțin încă maghiarimii bucureștene se află la distanțe mari unele față de altele, în diverse puncte cardinale ale orașului. Dacă ar fi să ne limităm la un singur tur turistic, ar trebui să cunoaștem zona în care s-a aflat leagănul comunității reformate. Totuși, înainte de a ajunge acolo, ne putem întâlni pe str. Sfinții Voievozi nr. 50-52, la blocul Vernescu Residence. A fost ridicat de curând pe locul în care există un grup de clădiri ce aparținuse comunității reformate. Adăpostise o școală de fete (1905), o grădiniță (1907) și protopopiatul (1909). Două din cele trei clădiri au fost distruse în timpul bombardamentelor din 1944. Școala însă a continuat să funcționeze; după naționalizarea clădirii, ungurii au primit o clădire pe bulevardul Ferdinand nr. 89, unde funcționează și acum Liceul Ady Endre”.

“Vila bancherului Söpkéz Richárd, cel mai bogat ungur din București, a fost demolată după cutremurul din 1977”

Hilda Hencz: “Ieșind pe Calea Victoriei, putem menționa faptul că la nr. 155, s-a aflat vila bancherului Söpkéz Richárd; a fost demolată după cutremurul din 1977. Ajungând la intersecția cu str. Berthelot, acolo unde se află Cișmeaua Roșie, traversăm spre strada Lutherană și ne întâmpină clădirea pe care scrie Calvineum. Până de curând (adică până în ianuarie 2021), există și vechiul Calvineum al maghiarilor, o clădire cu șase etaje, ridicată în 1940 și naționalizată sub comuniști. În locul lui, dar și a bisericii reformate din Sala Palatului dărâmată în 1959, maghiarii au primit în 1974, actuala clădire, iar în spatele clădirii, și o biserică ascunsă privirilor. Există și o sală de sport în fundul curții. Interioarele acestor clădiri pot fi vizitate dacă există solicitări”.

Unde era prima biserică reformată maghiară din București

Hilda Hencz: “Ajungem la Sala Palatului, fosta Mahala a Stejarului. Pe spațiul verde situat cam în dreptul bisericii evanghelice germane s-a aflat prima biserică reformată maghiară din București, ridicată în 1821 de către Sükei Imre, întemeietorul primei eclezii reformate din Valahia în 1815; alături se afla o școală și casă parohială. Apoi, în locul bisericii de lemn, pastorul Koós Ferenc a construit o minunată biserică în stil gotic; piatra de temelie a pus-o însăși doamna Elena Cuza în 1863. Terminată în 1866, a fost dărâmată în 1959”.

Hilda Hencz: “Intrăm pe strada Brezoianu, îndreptându-ne spre bulevardul Regina Elisabeta. Înainte de a ajunge pe bulevard, la dreapta este străduța Zalomit, ce duce spre una dintre intrările în Cișmigiu. La  nr. 6-8, se află Casa Petőfi. Era în proprietatea maghiarilor din anul 1873 și era sediul Societății Ungare din București, înființate încă din 1857, sub denumirea de Hunnia. Clădirea dispunea de bibliotecă, o sală de biliard și un restaurant cu grădină. Din 1887, i s-a adăugat o sală de festivități. Edita un anuar din 1883. Naționalizată de comuniști, maghiarii au recuperat-o în 1999”. 

Fostul Cazinou austro-ungar din București adăpostește acum un teatru și un restaurant

Hilda Hencz: “După o activitate culturală destul de intensă în primii 15 ani de după revoluție, timp în care s-au publicat și trei anuare (1995, 1998, 2006), treptat activitatea asociației intră în declin după preluarea conducerii ei de către Richard Tiberius Budai; acesta va închide biblioteca. Este totodată și  președinte al UDMR, filiala București și a fost numit de curând subprefect al Capitalei. Ieșind pe bulevardul Regina Elisabeta, vom vedea în fața noastră o clădire impunătoare, fostul Cazinou austro-ungar (1913). Acum adăpostește un teatru și un restaurant”.

“Am lucrat mai mult gratis, am plătit câteva mii de euro pentru apariția a trei dintre cărți”

B365: Cum au primit cărțile maghiarii? Dar românii?

Hilda Hencz: “Cred că sunt două aspecte legate de receptarea unei cărți: un aspect privește recenzentul, iar celălalt aspect privește cititorul, cât este acesta de dispus să cumpere o carte, mai ales în ultimul deceniu, când atenția s-a deplasat spre informațiile din celular. La  mine situația a fost și mai dificilă și marcată de eșecuri, atât în privința găsirii sponsorilor, cât și a editorilor, care nici măcar nu răspundeau la e-mail când aflau că e vorba despre maghiari. Am lucrat mai mult gratis, am plătit câteva mii de euro pentru apariția a trei dintre cărți. De asemenea, trei dintre cărți au apărut în foarte puține exemplare: 70 (Persona…, iar prima ediție în 100 de exemplare), tot 100 de exemplare și Bucureștiul maghiar, ed. a II-a. Niciuna dintre ele nu s-a găsit în librării, exceptând Magyar Bukarest, care chiar mi-a adus un câștig de cca. 1.000 Euro. E drept că toate cărțile pot fi găsite în marile biblioteci, dar numărul cititorilor va rămâne oricum modest”.

“Am primit critici pentru că nu mi-am arătat dragostea nețărmurită pentru anumiți politicieni sau ziariști maghiari”

Hilda Hencz: “Cea mai de succes lansare, precedată de un marketing profesionist online făcut la Sf. Gheorghe, a fost pentru Magyar Bukarest. Fundația Communitas a UDMR a respins cererea de sponsorizare a cărții, dar a acceptat-o cotidianul Magyar Napló din Budapesta. A apărut în 2016, în 1.000 de exemplare, în coeditare. Apariția fusese precedată de o recenzie amplă a istoricului Gaál Erwin încă din 2014. Acesta concluziona: lucrarea ,,umple un gol uriaș, dând adesea lecții istoricilor maghiari din România (și nu numai)…”. Sala de festivități a Bibliotecii județene din Sf. Gheorghe a fost mai plină ca niciodată la lansare; o altă lansare a avut loc a două zi, la Miercurea Ciuc.  Tot ce s-a întâmplat la celelalte lansări înainte de acest eveniment a cam fost de râsu’-plânsu’: nici marketing, nici distribuție, nici vreo plată a autorului, eventual critici pentru că nu mi-am arătat dragostea nețărmurită pentru anumiți politicieni, ziariști sau realizatori maghiari de la emisiunile TV, acuza principală trasă la indigo fiind că presa nu este izvor istoric. Lansările au fost loc în cerc închis, iar eu m-am ocupat de expedierea zecilor de exemplare la bibliotecile din București, din țară și din Ungaria”.

“Mi s-a interzis să pun un anunț la avizierul stradal”

Hilda Hencz: “E drept, am avut și câteva recenzii favorabile în maghiară sau în română, și au fost câteva persoane care m-au sprijinit. Le mulțumesc încă o dată și pe această cale. Toate sunt menționate în Persona non grata, ed. a II-a. Aș mai aminti însă două întâmplări ieșite din comun. Una se referă la lansarea primei mele cărți din 2009, care a avut loc la Casa Petőfi de pe strada Zalomit. Nici directorul, nici sponsorul nu făcuseră publicitate evenimentului, chiar mi s-a interzis să pun un anunț la avizierul stradal. Au venit doar vreo 25 de persoane, unele invitate de  mine. Erau și câțiva români, dar gazdele au găsit de cuviință să vorbească doar ungurește. Cartea mea avea și doi distribuitori maghiari, plătiți de un sponsor maghiar, care, după cum am constatat ulterior, se străduiau să-mi dosească volumele, ca nu cumva cineva să le cumpere”.

“Cu o săptămână înainte de lansarea cărții la Bookfest, am fost anunțată că nu mai apare cartea din lipsă de spațiu  tipografic”

Hilda Hencz: “Și la a două carte, Bucureștiul maghiar (ed I, 2011) am avut parte de o surpriză neplăcută: cu o săptămână înainte de lansarea cărții la Bookfest, unde invitat de onoare era Ungaria, am fost anunțată că nu mai apare cartea ,,din lipsă de spațiu  tipografic”. De fapt era vorba de prezentarea ,,necorespunzătoare” a doi politicieni maghiari, prieteni cu patroana editurii, de asemenea unguroaică. N-au găsit timpul necesar să-mi comunice această decizie cu jumătate de an în urmă”.