Pe Youtube există câteva înregistrări excepționale cu Fărâmiță Lambru, lăutarul care a intrat în legendă alături de Maria Tănase, pe care o numea numai “Doamna mea”. Un bărbat fermecător, pasional, cu părul și ochii negri, întotdeauna impecabil îmbrăcat. Un domn, un actor șarmant, maestru al muzicii lăutărești și păstrător al cântecelor vechi românești. Un rapsod tot numai suflet. Fărâmiță Lambru s-a născut în cartierul Tei din București, într-o zi de toamnă caldă, 15 septembrie 1927, și a murit pe 12 decembrie 1974, la numai 47 de ani. A avut un singur copil, o fetiță după care era topit. Pentru prima dată, violonista Camelia Fărâmiță acordă un interviu despre omul pe care l-a iubit mai presus de orice, Tata. Un portret de familie și o mare poveste de iubire, mai jos.
Lambru este prenume, iar Fărâmiță numele de familie. Descoperit de Maria Tănase – în a cărei orchestră a cântat timp de zece ani, până la sfârșitul “Păsării Măiastre”- Fărâmiță Lambru a cunoscut o faimă uriașă în România și în marile orașe din Europa, unde a concertat. Fascinat de acordeon, dar și vocalist pătimaș, Fărâmiță Lambru a trăit pentru muzică, pentru fetița lui, și pentru soția sa Maria, marea lui dragoste, o frumoasă balerină.
Camelia Fărâmiță a studiat vioara în România și a plecat definitiv în Grecia când avea 14 ani. În prezent este profesoară de muzică la un liceu din insula Rodos și performează în orchestra Camerata Rodos. Gena muzicală a moștenit-o de la bunicul său, Tudor Fărâmiță, lăutarul din Tei care cânta minunat la vioară, și de la tatăl sau, Fărâmiță Lambru. Camelia Fărâmiță a dus “Ciocârlia” în Grecia, unde a cântat alături de violonistul și compozitorul Takis Morakis.
În anul 1951, Fărâmiță Lambru se întâlnește cu Maria Tănase la Teatrul de Estradă din București. O întâlnire care avea să-i definească destinul și să-i deschidă drumul spre celebritate, spre lume. Maria Tănase căuta un acordeonist, l-a pus pe Fărâmiță să cânte, și de atunci au rămas împreună până la capăt. “Maria Tănase aștepta un nou instrumentist. L-a privit pe tânărul țigan care avea ochii încercănați și părul creț. I-a zimbit și l-a pus să cânte. Fărâmiță și-a ridicat acordeonul pe umeri, un Hohner de 48 de bași, cu burduful spart. Și a început. Apoi au interpretat împreună melodia “Asta iarnă era iarnă”. Maria a izbucnit în râs: Mai Fărâmiță, mă trage curentul de la acordeonul tău”, Maria Roșca în volumul “Maria Tănase, o Fântână pe un drum secetos”, Editura Muzicală. Despre fântâna vieții Mariei Tănase citiță aici: Maria Tănase, “Privighetoarea Bucureștiului”, s-a născut astăzi. A cântat Viața în mustăriile orașului și în cele mai elegante restaurante din Micul Paris
“Timp de aproape zece ani am cântat după aceea cu Doamna mea, aproape 4000 de zile. Am acompaniat-o, fiind cu ochii numai la buzele ei, să nu greșesc, și multe alte zile a tras-o curentul de la burduful spart al acordeonului meu, dar când a fost vorba de muzică, nu s-a îmbolnăvit niciodată”, Fărâmiță Lambru.
Camelia Fărâmiță, fiica lui Fărâmiță Lambru: “Părinții mei s-au cunoscut la Teatrul “Constantin Tanase”, iar nașa lor de cununie a fost Maria Tănase. Tata avea o fotografie de-a ei cu o candelă cu luminiță în cameră. Toată viața lui a ținut-o în casă. A ars până când a murit el și până când am plecat noi din România. Maria Tănase i-a iubit mult pe amândoi parinții mei. Venea în casa lor, mâncau împreună, l-a iubit și l-a apreciat foarte mult pe Tata. Când l-a auzit cântând, urechea Mariei Tănase a înțeles repede că tata este foarte talentat. I-a plăcut cum cântă și de atunci au rămas împreună. Maria Tănase i-a luat și primul lui acordeon nou, un Hohner. Cu acel dar de la Maria a cântat Tata tot restul vieții”.
Fărâmiță Lambru a văzut lumea împreună cu Maria Tănase și a cântat alături de cei mai mari instrumentriști din România. A înregistrat șapte discuri la Electrecord și a performat în spectacole de revistă la Teatrul Constantin Tănase. Regizorul Francisc Munteanu l-a distribuit în filmul “Dincolo de barieră”, realizat în anul 1965, apoi Fărâmiță a jucat rolul lui Zavaidoc în musicalul “Groapa” din 1967. În anul 1971 apare alături de Toma Caragiu și Colea Rautu în filmul “Facerea Lumii”. La Teatrul Constantin Tănase apare în spectacole care se țineau cu casa închisă: “Se caută o vedetă”, “ Colibri music-hall”, “Vino să ne vezi diseară” și celebrele “Grand Music Hall de Bucharest” și “Revue der Liebe”, ultimul jucat la Berlin pe scena Friedrichstadt Palast.
Viorel Cosma, muzicolog: “Mic de statura, cu ochii pătrunzători. Un om blând până la Dumnezeu, foarte modest și curtenitor. Femeile se Îndragosteau de el, era atrăgător. Și de o spontaneitate nemaipomenită”.
George Stanca, în revista Flacăra, 1974, la moartea lui Fărâmiță Lambru: “Cu câțiva ani în urmă l-am întâlnit pentru un interviu la Gambrinus. A doua zi a venit la redacție, mi-a lăsat o poză, el cu acordeonul, având ștampila unui fotograf din Bucureșți.”Aveți grije să se vadă și acordeonul, că și el muncește!, mi-a spus”. Iată însă acum, acordeonul acela care timp de 24 de ore a cântat la plecarea Doamnei Maria, nu mai muncește, fiindcă și-a luat concediu pe viață. Și el și Fărâmiță Lambru”.
B365.ro: Câți ani aveați când Fărâmiță Lambru a murit?
Camelia Fărâmiță: “Aveam nouă ani. După moartea lui, mama a căzut într-o depresie foarte adâncă. Nu a ieșit cinci ani dintr-o cameră, trăia numai cu medicamente. Surorile mamei locuiau deja în Grecia, la Atena, și văzând în ce stare se află s-au gândit că va muri. Cu cine și unde o să rămână copilul acesta?, s-au întrebat. Așa că ne-au luat în Grecia, ca să fim protejate. Am plecat din România cu pașaport albastru și am rămas acolo drept români stabiliți în Grecia. Mama și-a revenit din suferință cu foarte mare greutate. S-a stins în anul 1993 și a fost îngropată lângă Tata, la București”.
Camelia Fărâmiță: “Am foarte multe amintiri cu Tata și toate sunt foarte frumoase. Încă de când eram în scutece mă lua la teatru, la “Constantin Tănase”, îmi schimba scutecele acolo, la teatru. Amintirile mele sunt cu toți, cu Puiu Călinescu, Aurelian Andreescu, Margareta Pâslaru, îi știu pe toți. Tata studia tot timpul acasă, toată ziua, iar seara avea spectacol. Și când dormea făcea exerciții cu mâna pe pat, în somn. La Teatru mergea cu două ore înainte ca să facă practică la acordeon. Îl iubeau toți, avea o vorbă dulce și era iubit de toți. Și pe mine toți mă iubeau”.
Camelia Fărâmiță: “Pentru mine Fărâmiță Lambru era Tata, înainte să fie muzician. Eu o iubeam mult și pe mama, dar cu Tata era ceva extraordinar, eram toată ziua împreună. Nu m-a certat niciodată. Când mama mă certa mă duceam la el și îi zicea să mă lase în pace. Numai o singură dată mi-a dat o lecție. De la diabet începuse puțin să orbească, a început cu un ochi și apoi cu cel de-al doilea. A întrebat-o pe mama:-Unde e Camelia? -În parc. -Și cât e ceasul? -Opt fără 20. -Și la ce oră i-am zis să vină acasă? -La 7.30, că trebuie să studieze la vioara”. A plecat de acasă cu mama după mine; nu l-a lăsat singur că s-a gândit să nu-l lovească vreo mașină ceva. Și m-au căutat în Parcul Operei. Noi stăteam pe Știrbei Vodă într-un apartament cu trei camere, într-un bloc nou, unde primisem repartiție. M-au strigat: Camelia, Camelia și eu nu răspundeam că îmi era frică. Când m-au găsit, Tata m-a întrebat doar atât: “-Cât e ceasul? -Păi zic, 8 fără un sfert. -La ce oră ți-am zis să fii acasă? -La 7.30”. Zice: dă-mi ceasul. Atunci, pe vremea lui Ceaușescu cine avea ceas de aur? Niciun copil nu avea un așa ceas, doar eu. I l-am dat și l-a spart cu pantoful. Asta a fost o lecție ca să am cuvânt, să fiu punctuală. Trebuia să fiu acasă, să studiez, aveam programul meu. Mama a vrut să mai adune ce-a mai rămas din ceasul de aur, dar Tata nu lăsat-o. S-a strâns lumea să adune aurul de jos. Asta am învățat-o de la el și o țin minte până în ziua de astăzi. Niciodată minciuna nu s-a spus în casa noastră”.
Camelia Fărâmiță: “M-a dus la grădiniță, apoi m-a dus la prima zi de școală. Îmi amintesc că a stat pe gard până când am terminat orele, că i-am spus: tată, nu pleci. Eu dormeam noaptea mână în mână cu el și nu putea să-și tragă mâna. Până când nu adormeam nu putea să-și tragă mâna, aveam gratii la pătuțul de copil și adormeam pe mâna lui. La vârsta de patru ani am început să iau cursuri de balet de la mama. Nu prea îmi plăcea baletul. Când am împlinit șase ani, Tata mi-a spus: Hai să discutăm ceva serios. M-a așezat lângă el pe canapea și m-a întrebat: Ce vrei să te faci tu când o să fii mare? I-am spus că vreau să fiu muziciană ca tine, ca să mă aplaude toată lumea. Bine, hai să încercăm, mi-a spus. Și am început cu ritmica, să vadă dacă pot, dacă am tempo, ureche muzicală, simțul muzicii. Am ieșit la toate perfect, și cu urechea muzicală și cu ritmul. Apoi m-a întrebat la ce instrument vreau să cânt. La vioară. Vioara mi-am ales-o eu și din acea zi am terminat cu baletul”.
B365.ro: Nu v-a impus acordeonul, deși cred că va plăcea?
Camelia Fărâmiță: “Bineînțeles că îmi plăcea. Dar Tata știa că este prea greu pentru mine, eram slăbuță și mică. Mama a plâns atunci. M-a dus Tata la o profesoară care mă învăța vioara și limba franceză, făceam lecțiile de vioară în franceză. Apoi m-a înscris la George Enescu, la Școala de Muzică. Am avut un profesor extraordinar, am învățat să cânt de la Ionescu Fulger. El mi-a pus o vioară foarte bună în mână, sunt foarte mulțumită de ea de azi. Îmi amintesc că m-a luat tata la un concert la Sala Palatului și avea și vioara mea mică la el, fără ca eu să știu. M-a ridicat pe scenă și m-a pus să cânt. Am cântat și, pe urmă, l-am certat că nu mi-a spus. Tata cânta foarte des la Sala Palatului. Cântă pe stadioane și vedeam că lumea se cățăra pe garduri ca să-l vadă. Venea foarte multă lume să-l asculte, așa ceva nu cred că a mai fost în România, la un alt artist”.
B365.ro: Rămâne cel mai mare acordeonist român tatăl dumneavoastră. Eu nu știu să fi avut sau să avem unul la fel de mare.
Camelia Fărâmiță: “Virtuozitatea lui nu a avut-o nimeni, acesta este adevărul. Chiar și grecii de aici când îl aud sunt uimiți. Dar ca să fii atât de virtuoz trebuie să exersezi foarte mult. El toată ziua asta făcea, studia. Să știți că acasă nu cânta numai lăutărești; cânta valsuri, tangouri și muzică clasică. Pe toate le-a știa cu urechea, că nu a studiat muzica atunci când a fost mic”.
Camelia Fărâmiță: “Părinții mei se iubeau mult. Eu nu am auzit-o niciodată pe mama să-i spună: Lambru, vino-‘ncoa. Îi spunea numai Cocoselule. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Îmi amintesc că mergeam la piață cu mașina aia mare a lui, americană, Pontiac, pe care și-a lua-o după un Ford; prima lui mașină a fost un Ford alb. Pontiacul avea niște aripi în spate, era de culoare bleu-vert. Toată ziua la noi pe Știrbei Vodă se făcea adunare, toată lumea care trecea pe acolo se învârtea în jurul mașinii să o admire. Când mergeam la piață cu Tata numai eu mergeam, mama stătea acasă; mama era gospodină. Mergeam la Piața Matache și Tata umplea portbagajul cu de toate, vroia să aibă de toate acasă. Lua vreo zece pepeni galbeni, zece roșii; când venea acasă nu mai avea niciun ban, își dădea și ultimul ban cerșetorilor. Mama îl mai certa că își dădea toți banii. Era darnic și așa sunt și eu, am moștenit asta, dăruiesc cât pot. Asta mi-a lăsat Tata. Tata este și rămâne Tata. L-am iubit foarte mult. Tot ce am învățat și tot ceea ce am devenit le-am primit de la el. Iubea oamenii și iubea foarte mult caii. Dacă vedea un cal pe drum scotea zahăr cubic din buzunar și îi dădea. Avea tot timpul pătrățele de zahăr în buzunar, pentru că suferea de diabet și avea mereu zahăr la el”.
B365.ro: Internetul este plin de informații eronate sau pur și simplu inventate despre tatăl dumneavoastră. S-a scris că a murit de tuberculoză, dar și că a murit pentru că a cântat la multe nunți și avea vicii.
Camelia Fărâmiță: “Nu este adevărat. Fărâmiță Lambru a murit de diabet și mama a fost cea care l-a ținut în viață; dacă nu era ea se stingea de multe ori. Mama știa cum să-l ajute atunci când făcea acele crize de hipoglicemie. L-a ținut în viață cu un fel de dietă, adică mânca numai pâine fără sare. Mai încalcă uneori regimul când era cu mine, mai mâncăm niște mititei. Tata a cântat la nunți în tinerețe, bineînțeles. Dar de când era la Teatrul “Constantin Tănase” cânta foarte rar la nunți. Numai dacă îl chema un prieten bun. Ar fi obosit să cânte la nunți. Era și operat, nu putea să țină un acordeon de 15 kilograme pe spate atâtea ore. Din anul 1970, când ne-am mutat în Stirbei Vodă, și până când a murit, pe 12 decembrie 1974, nu a cântat la nicio nuntă. Bineînțeles că a cântat la nunți în tinerețe, dar nu a murit din asta. Eu vreau să știu: care lăutar din România nu se duce la nunți? Este meseria lor. Toți, toți au cântat. Tată îi cântă și lui Ceaușescu de ziua lui, de Sfântul Nicolae”.
B365.ro: Aveți amintiri din ziua aceea de iarnă în care tatăl dumneavoastră a murit?
Camelia Fărâmiță: “Îmi amintesc totul, deși aveam nouă ani. Tata a murit din cauza că i s-au blocat rinichii. Doctorii cei mai buni din București au făcut tot ceea ce a fost posibil ca să-l salveze. I-au făcut transplant cu un rinichi artificial, pentru că nu au găsit altceva, iar după puțin timp au găsit un rinichi. Când trebuia să intre în operație avea tensiunea 5, nu se ridica deloc. Și nu s-a putut face nimic. Doctorii ne-au chemat la spital și ne-au spus că ni-l dau acasă. Tata m-a chemat lângă el și m-a întrebat dacă vreau să vină acasă. I-am spus că nu, stai aici, să te facă doctorii bine. Nu a venit acasă. Mama și mătușile mele m-au certat apoi, că de ce i-ai spus așa?; îi pregătiseră patul că știau că nu mai trăiește, dar cel puțin să moară acasă. Eu nu am dorit asta, eu am vrut să se încerce totul. După 12 zile ne-au sunat de la spital și a răspuns mătușa mea la telefon. Așa a fost”.
B365.ro: A fost o înmormântare grandioasă? Știu că la moartea Mariei Tănase orașul s-a blocat.
Camelia Fărâmiță: “La înmormântare, la cimitir, în jurul lui nu mai existau morminte, toate erau copleșite de oameni, au fost călcate în picioare. Nu mai vedeai niciun alt mormint, atât de multă lume a fost acolo. Tot Bucureștiul a ieșit în stradă. Îmi amintesc că mama rezista numai cu medicamente, îi dădea mătușa mea ca să nu mai știe ce se întâmplă cu ea. După doi ani i-au făcut și deshumarea Tatei și l-au dusla Cimitirul “Izvorul Nou”. Inițial a fost îngropat la Cimitirul Reînvierea din Colentina. Apoi Uniunea Compoztorilor i-a dat un loc de veci la Izvorul Nou. Mama își uitase portofelul când s-a dus la deshumare, așa că s-a întors să-și ia portofelul cu Tata în sicriu. Așa s-a întors Tata acasă din nou”.
B365.ro: Vă este dor de România?
Camelia Fărâmiță: “Mai am rude în România, o mătușă de-a mea încă mai trăiește. Mama a avut opt frați, ea era cea mai mică. Și mai am un var, dar nu am mai fost în România din anul 2014. Bucureștiul însă este întotdeauna frumos”.
B365.ro: Cum percepeți muzica lăutărească de astăzi? Cum sună manelele pentru dumneavoastră?
Camelia Fărâmiță: “Sincer vă spun că mie nu-mi plac manelele. Eu în casa și în viața mea, atâția ani, nu am avut așa ceva. Dar fata mea, care a studiat medicina timp de șapte ani în România și astăzi este medic stomatolog în Grecia, ea mai pune manele. Are 31 de ani și a prins zile cu manele în România. Mai am și un băiat aici în Grecia, în vârstă de 36 de ani, dar ei nu au urmat o carieră muzicală”.
B365.ro: Astăzi ar fi fost ziua lui Fărâmiță Lambru. Care ar fi concluzia discuției noastre?
Camelia Fărâmiță: “Să nu uităm trecutul pentru că el este pasul nostru către viitor. Fărâmiță Lambru este zestrea României, zestea noastră, a neamului nostru”.