EXCLUSIV I Palatul Niculescu-Dorobanțu, o minunăție neogotică unică în București, în 10 imagini superbe și rare din interior | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
EXCLUSIV I Palatul Niculescu-Dorobanțu, o minunăție neogotică unică în București, în 10 imagini superbe și rare din interior | Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu
Din Palatul Niculescu-Dorobanțu s-au păstrat extrem de puține fotografii cu interiorul, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, cu majoritatea palatelor Bucureștiului de început de secol XX sau din perioada interbelică.
Cum erau mobilate, decorate, înfrumusețate, cu ce obiecte și opere de artă erau însuflețite? Decretul de naționalizare a unor imobile care au aparținut „elementelor marei burghezii” din 1950, ignoranța, incultura celor care au ocupat în mod samavolnic aceste bijuterii de arhitectură și trecerea timpului au dus la furtul și risipirea unor valori neprețuite, adunate cu pasiune din toată Europa, despre care doar ne putem imagina că au existat.
Proprietarii Palatului au fost Tațiana Brătianu, una din fiicele lui Ion C. Brătianu, și Ilie Niculescu-Dorobanțu, politician liberal și prefect de Ilfov
Palatul Niculescu-Dorobanțu (str. General Gheorghe Manu 9-17), monument istoric încă din anul 1955, a aparținut soților Tațiana Brătianu (1870-1940), una din fiicele lui Ion. C. Brătianu, și Ilie Niculescu-Dorobanțu (1873-1943), politician liberal și Prefect de Ilfov. Proiectul de arhitectură este semnat de arhitectul și inginerulGrigore P. Cerchez (1850-1927), unul dintre cei mai talentați creatori de frumos din istoria arhitecturii române.
Mai jos, interviu cu Mădălin Ghigeanu, arhitectul care a descoperit 10 fotografii-document nemaivăzute, realizate în anul 1939, imagini care ilustrează rafinamentul și eleganța unui mod de locuire complet dispărut.
Palatul Niculescu-Dorobanțu a fost transformat în cantină în anii ’50, timp de 9 ani s-a mâncat fasole în aceste spații elevate
Ilie Niculescu-Dorobanțu (1873-1943) s-a căsătorit în anul 1900 cu Tațiana Brătianu (1870-1940), una din cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu și ale Piei Brătianu. După instaurarea regimului comunist, în perioada 1948-1957, Palatul Niculescu-Dorobanțu a devenit cantina salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini. Imobilul a fost înscris în Lista Monumentelor de cultură din R.P.R, întocmităîn anul 1955, poziția 18, și în LMI 2004, poziția 1413, cod B-II-m-A-19131. Din anul 1958, aici a funcționat Școala Medie Tehnică de Coregrafie,sursa Simina Stan, „Reședința Ilie I. Niculescu-Dorobanțu, monument istoric”, Revista Arhitectura.
Pentru decorarea interioarelor, Tațiana Brătianu a ales obiecte de preț, cumpărate din anticariatele de la Paris și Munchen
Saloanele, biroul, sufrageria, hall-ul de onoare poartă amprenta rafinatei Tațiana Brătianu.
„Dintre cele 4 surori, chiar Tațiana (Tați pentru cei din familie), mărturisea că a luat toată cochetăria și ușurința. Marea ei pasiune era muzica, și toată viață a luat lecții de canto, fiind maniera ei preferată«pour passer le temps». Îi plăceau hainele de gală, blănurile, pălăriile și, mai ales, lucrurile frumoase. Cochetă când era vorba de ea, era la fel de cochetă când venea vorba de casă. A fost o mamă de un devotament și afecțiune excepționale și când și-a pierdut unicul copil, a suportat durerea cu un curaj admirabil. În 1900 s-a căsătorit cu Ilie Niculescu-Dorobanțu, căruia toată lumea îi spunea Nicol, căci la Paris, de-a lungul anilor de studii, prietenii francezi îi spuneau așa, găsind că Niculescu este prea lung. În urma căsătoriei s-a născut băiatul lor, Ion, în anul 1901. Din nefericire, Ion a murit în anul 1922, iar cuplul Tațiana-Ilie Niculescu Dorobanțu nu a mai avut alți copii. În anul 1940, Tațiana s-a stins din viață la vârsta de 70 de ani”.(sursa, Muzeul Național Brătianu).
După moartea unicului copil și a soției, Ilie Niculescu-Dorobanțu a lăsat clădirea moștenire Asezamântului Ion. C. Brătianu, cu dorința de a fi transformatăîn Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Imobilul a fost grav avariat de cutremurele din 1940 și 1977, iar în prezent noii proprietari intenționează să-l consolideze.
Monumentul de arhitectură „Niculescu-Dorobanțu” este scos la vânzare pentru suma de 4,5 milioane de euro
Arh. Grigore P. Cerchez (1850-1927), născut în București, frate cu Nicolae Cerchez, și-a făcut studiile la Școala Centrală de Arte și Manufacturi din Paris, pe care a absolvit-o în anul 1873, fiind numit din 1880 profesor de topografie și construcții la Școala de Poduri și Șosele din București, iar din 1896 și la Școala de Arhitectură, unde a predat cursul de Construcții pânăîn anul 1926.
Arh. Grigore P. Cerchez a construit, între 1890 și 1915, câteva locuințe în stil neogotic sau eclectic. Sunt de semnalat astfel: Casa proprie din Calea Victoriei/str. Sevastopol, demolată în 1977, Casa Niculescu-Dorobanțu, (General Ghe, Manu, 19), Vila N. Cerchez (Lascăr Catargiu, 48),Casa Lahovary (str. Orlando, nr. 10), Vila Manu (bd. Aviatorilor, nr. 22, inspirată de Hotel Brion din Paris), Casa Cerchez (Dumbrava Roșie, 16), Casa Suțu din Constanța (1889), Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa (1908), realizat împreună cu inginerul M. Rocco, Palatul Cantacuzino de la Zamora-Bușteni, Teatrul Odeon, Teatrul Liric din București, ș.a.m.d. Tot arh. Grigore P. Cerchez semnează restaurarea Bisericii Domnești din Curtea de Argeșși restaurarea bisericii Sfinților din București,(sursa Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, de arh. Vasile Țelea).
Din crezul lui Grigore P. Cerchez desprindem că: „Artistului, care pe lângă o cultură enciclopedică posedăși conceperea celor 3 dimensiuni, i se poate zice cu drept cuvânt arhitect; fără sentimentul artistic, și mai ales fără conceperea celor 3 dimensiuni, rămâne un simplu tehnician sau decorator”(Arhitectura, 1926, apud Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, de arh. Vasile Țelea).
Fotografiile sunt realizate în anul 1939, când vila era mobilată, plină de obiecte de valoare și de lucrări de artă
B365.ro: Mădălin Ghigeanu, de data această descrifram povestea proiectului de arhitectură plecând de un număr de fotografii inedite. Ce ne spun imaginile unicat?
Arh. Mădălin Ghigeanu: Am descoperit două loturi de fotografii,dintrecare unul, un album semnat de fotograful Stătescu (pesemne, Eugeniu Stătescu, un fotograf bucureștean interbelic), conține 10 fotografii de epocă de mari dimensiuni, cu interioare din casa Niculescu-Dorobanțu. Fotografiile sunt realizate în anul 1939, când vila era încă mobilată, plină de obiecte de valoare și de lucrări de artă. Celelalte trei fotografii sunt imagini și mai rare cu vila lui Grigore Cerchez din strada Sevastopol, imobil demolat în 1977. Din imagini vedem ce valori a putut să strângă arhitectul inginer Grigore Cerchez.
„Este tragic că s-au pierdut toate aceste valori”
Arh. Mădălin Ghigeanu: Ce m-a bucurat mult la cele două seturi de imagini este faptul că hall-ul de onoare (piesa principală a clădirii, atât la reședința lui Cerchez din str. Sevastopol, cât și la Palatul Niculescu-Dorobanțu), devine loc de expoziție pentru operele de artă. Reședința Niculescu Dorobanțu a fost complet golită de aceste bogații, piesele de mobilier sunt de negăsit, nu se mai regăsesc lambriurile, superbele piese de tapet, decorațiunile valoroase, sculpturile, picturile, candelabrele, etc. Din fotografii reiese că au existat niște vitralii superbe pe fațada de nord, azi nu mai sunt. Toate piesele de mobilier au fost comandate de Tațiana Brătianu în călătoriile sale din străinătate.
„Arh. Grigore Cerchez a excelat într-o perioadă anterioară curentului mediteranean, când bucureștenii cu stare erau atașați de stilurile eclectice”
B365.ro: Cum a fost gândit proiectul de arhitectură?
Arh. Mădălin Ghigeanu: Remarcăm că stilul neogotic al Palatului Niculescu-Dorobanțu îl vom regăsi in Bucureștiul interbelic și la Vila Dumitru Furnică – Minovici, operă a arhitectului Enzo Canella (azi Muzeul de Arta Veche Apuseană) sau la Vila Frederic și Cecilia Cuțescu – Storck, operă a arhitectului Alexandru Clavel.
Din planurile de expertiză ale casei se vede că imobilul are un partiu destul de contorsionat, este un palat de mari dimensiuni, gândit pentru o singură familie. La nivelul demisolului se afla bucătăria cu toate anexele și încă un spațiu de luat masa. La nivelul parterului, marele hall central pe două niveluri era piesa principala, cu zona de deschidere către grădina din spate. La etaj erau cele două dormitoare ale soților Niculescu-Dorobanțu și camera copilului, care comunica cu cea a părinților, și o cameră pentru bonă.
O singură familie trăiește în acest palat care are această frumoasă particularitate, este o expoziție pentru opere de artă. Dosarul de autorizare a fost depus în anul 1910, iar construcția începe în 1911 și durează cam pânăîn 1923. Doamna Tațiana Dorobanțu se plângea că durează foarte mult, a fost nevoie de timp pentru o construcție prețioasă cu detalii extraordinare.
„Este o casă-labirint, o interpretare foarte reușită a castelelor de pe valea Loarei”
Arh. Mădălin Ghigeanu: Din păcate, Palatul Niculescu-Dorobanțu a avut mari probleme încă de la cutremurul din 1940 și se află acum într-o relativă stare de stabilitate, în urma unor consolidări superficiale. Pe latura de sud era o crăpătură de 8 cm cauzată de seismul din octombrie 1940. Construcția a fost realizată din cărămidă portantă, grinzi și planșee din lemn, iar subsolul din grinzi metalice cu bolțișoare, deci nu au existat elemente structurale din beton armat. Mai mult, zona de sud a avut o tasare a terenului și a dus la crăparea fațadei. Expertizele au cerut propuneri de consolidare cu beton armat, o soluție destul de dificilă la un asemenea imobil, dar care am înțeles că a fost realizată destul de primitiv.
Au existat mari modificări ale proiectului de-a lungul timpului și este foarte trist căși elementele de arhitectură de interior au fost înlăturate. Comparând fotografiile cu ceea ce vedem acum, observăm că totul a dispărut. Pardoseli, tapet, practic nu mai există nicio urmă din spiritul casei. Mai mult decât atât, în prezent s-a ales o soluție complet nefericită, pereți zugrăviți într-un alb strident, iar elementele din lemn date cu un strat de baiț aproape negru. Contrastul este total nefericit.
„Casa avea anumită căldură datorată elementelor din lemn sau șemineului. Actualii proprietari au făcut mai mult o igienizare”
B365.ro: Tațiana și Ilie Niculescu-Dorobanțu își doreau o casă asemănătoare cu castelele de pe valea Loarei?
Soții Dorobanțu au fost în multe călătorii și își doreau o casăîn acest stil, deși se știe că Grigore Cerchez a proiectat și multe case și în stil neoromânesc. Abilitatea lui de a trece prin mai multe stiluri de arhitectură este excepțională. De remarcat, la Constanța, este Palatul Suțu, o vila în stil maur, o bijuterie de arhitectură.
„Comunismul românesc a fost poate chiar mai urât decât cel sovietic, în ceea ce privește relația cu patrimoniul”
B365.ro: Este un sacrilegiu să transformi o astfel de clădire în cantină.
Să pui în aceste interioare o cantină, timp de 9 ani, este halucinant. Fac o paralelă a perioadei comuniste de la noi cu cea în care Lenin a dispus primul concert de muzică simfonicăîn fabricile din Moscova. Se punea problema ca instrumentiștii să vinăîmbrăcați cu salopetă, ca muncitorii, însă Lenin a spus:în niciun caz, să vină cu frac și papion.Ori în România comunistă a fost invers, muncitorii și ciocănarii au intrat în palatele marii aristocrații. Comunismul românesc a fost poate chiar mai urât decât cel sovietic în ceea ce privește relația cu patrimoniul.
Mulți ani în Palatul Niculescu-Dorobanțu a funcționat o Școală de Balet coordonată de reputata balerină Adina Cezar, mama arhitectei Yvone Toader
„Mă plimb pe niște străzi superbe din Luxembourg. Toate clădirile sunt refăcute cu grijă pentru păstrarea elementelor de arhitectură originale, cu materiale originale sau similare”
Arh. Teodor Răducan a fost studentul lui Mădălin Ghigeanu și a întocmit un raport de expertiză pentru Palatul Niculescu-Dorobanțu.În prezent are un proiectîn Luxembourgși poate compara grija pe care o au străinii pentru patrimoniul lor de arhitectură. Mulți ani în Palatul Niculescu-Dorobanțu a funcționat o Școală de balet condusă de reputata balerină Adina Cezar, mama arhitectei Yvone Toader.
B365.ro: Știu că lucrați acum la Luxembourg. Cum se poartă străinii cu monumentele lor de arhitectură?
Arh. Teodor Răducan: Mă plimb pe niște străzi superbe din Luxembourg. Toate clădirile sunt refăcute cu grijă pentru păstrarea elementelor de arhitectură originale, cu materiale originale sau similare. Am întâlnit aici o agentă imobiliară care mi-a povestit că statul a cumpărat de la mai mulți proprietari clădiri în centrul orașului. Erau neîngrijite, le-au restaurat serios și apoi le-au scos la vânzare la prețul pieței.
Orașul are astfel numai de câștigat, dar trebuie să existe cineva cu cap să facă lucrurile acestea, să le înțeleagăîn primul rând. La noi se fac niște legi, cum este legea fațadelor, și pe urmă se trimit scrisori de amenințare proprietarilor ca să–și refacă fațadele. Obținerea autorizației de construire în zone protejate este complicata și criminală, mai ales când ai un bloc cu proprietari care nu se înțeleg între ei. Statul face legi, dar nimeni nu se gândește cum vor fi aplicate. Dacă vrei, de exemplu, să regenerezi un centru istoric, trebuie să ai o legislație clarăși un program foarte serios bine pus la punct. La Oradea s-a putut face acest lucru, și poate că ar trebuie ca toate orașele mari din țară să urmeze acest exemplu.
B365.ro: Ce v-a impresionat la această clădire? Cum a fost construit Palatul Niculescu-Dorobanțu?
Arh. Teodor Răducan:Arhitectura deosebită, stilul neogotic eclectic foarte bine executat și calitatea detaliilor este primul lucru pe care îl inspiră clădirea. Casa este foarte bine executata, remarcăm calitatea elementelor cioplite de piatra, ce au rol structural și decorativ atât la interior (pe zona holului și casei de scară), cât și la exterior, dar și calitatea zidăriei aparente pe fațadă, detaliile flashingurilor și acoperișul original.
„Vitraliile sunt un element de excepție și o bună parte din ele au fost excelent conservate”
Arh. Teodor Răducan:Ar mai fi de notat elementele decorative de lemn, originale, ce sunt de o calitate bună, însă nu sunt excepționale. S-a dovedit însă că structura casei a avut mult de suferit în urma cutremurelor și a tasărilor necontrolate a terenului de fundație. Din documentația clădirii reiese că Palatul Niculescu-Dorobanțu fost construit pe o fostă pivniță ce a fost demolata, existând sub fundațiile casei zone cu umplutură neomogenă, probabil rezultatul demolării inițiale. Materialul rezultat (cărămidă, moloz de tencuială și mortar), a fost compactat înainte de începerea execuției clădirii. Construcția zidăriilor era de cea mai bună calitate, cărămidă foarte bine arsă cu dimensiune mare 28x12x7cm, cu grosimi de zid variabil 1,5 si 2 cărămizi.
Planșeele sunt formate din grinzi metalice și bolți de cărămidă acoperite cu podea de lemn. Casa a avut însă problema cu fundațiile pe zona fațadei de Sud și Est. Din studiul casei în teren, dar și a documentelor mai vechi (expertize și studii geotehnice) suspectăm că a avut loc un fenomen conjugat de tasare necontrolată, din cauza infiltrațiilor de apă pluvială la baza fundației. Aș nota și calitatea compoziției arhitecturale, atât planimetric, cât și volumetric, în elevație proiectul fiind foarte armonios și echilibrat, la care se adaugă calitatea buna a spațiilor tehnice și de servire auxiliară, cu dimensiuni generoase. În momentul cutremurelor, casa a suferit degradări destul de mari, avem elemente decorative structurale de piatră fracturate la cutremurul din 1940.
„Spațiile principale sunt cele mai spectaculoase, galeria cu colonadă, scara elicoidală, camera cu boltă și porticul spre curtea interioara fiind cele mai importante elemente compoziționale”
Arh. Teodor Răducan: Podul este amplu și foarte luminos, în acest moment nu este folosit, dar are potențial de folosință uriaș fiind un spatiu generos cu o arhitectură deosebită. Există mărturii scrise care ne spun că, după cutremurul din 1940, Niculescu-Dorobanți s-a mutat în subsol și vedea cerul din sufrageria de la parter pe fațada de Sud, acolo unde a și avut loc intervenția de consolidare, probabil în mai multe faze din anii ’50 și 1988. Fațada sudică a fost cea avariată, camera de lângă hall-ul mare era o zonă cu șemineu, o cameră de zi. Au fost studiate materiale legate de expertiza proiect și studiul geotehnic doar din anii ’80. Intervențiile de reparație din anii 50 trebuie să fi existat, deoarece clădirea necesita reparații și a fost folosita activ după anii ’50.
În anii 1988 s-au făcut câteva relevee, studiu geotehnic și o expertiză de structură, cât si un proiect de intervenție de consolidare. Institutul Proiect București a realizat studiul geotehnic, Expertiza tehnică a fost făcută de Institutul de Proiectari Carpați, Proiect Tehnic de consolidare întocmit de I.A.C.H.I.F.
Aceasta intervenția de anvergură a avut următoarele activități – în interior, s-au turnat diafragme de beton din subsol până sub cornișa pe fațada sud, avariată de tasarea necontrolată, consolidări pe toata zona de sud a fundațiilor în interior, suprabetonări pe anumite zone din parter și etajul 1, dar și o refacere a unui calcan prăbușit (nu se știe când) pe terasa de la etajul 1 pe latura de vest.
„A fost o intervenție foarte grosieră, s-a lucrat cum se lucra în anii din comunism, cu mult beton și fără o grijă pentru monument în sine, a fost o intervenție de avarie ca să oprească stricăciuni mai mari”
Acum clădirea este stabilă. Tot atunci au fost ancorate cu scoabe metalice și anumite elemente de piatră decorativă fracturate. Intervenția din anii ’80 a fost efectuată și în pod unde s-au introdus tiranti, grinzi de beton peste terminațiile zidurilor interioare și un nou calcan pe zona de vest, refăcut total cu zidărie de cărămidă și beton armat. În momentul de față, clădirea se aflăîn proprietatea privată, este scoasă la vânzare sau la închiriere.
„Desigur, statul are drept de preemțiune asupra monumentului istoric, ar putea să-l cumpere dacă ar exista un interes real pentru conservarea patrimoniului național, care este oricum limitat cantitativ si calitativ”
Palatul Niculescu-Dorobanțu ar merita să aibă o funcțiune publică, să fie muzeu, sediu de instituție culturală, bibliotecă, școală. În București, nu cred că avem mai mult de 10 clădiri cu acest tip de arhitectură neogotică. Palatul este unic, construcția în sine este cea mai valoroasă. Mi-au mai plăcut foarte mult burlanele, jgheaburile, erau de o calitate deosebităși foarte, foarte frumoase. Existau multe elemente decorative și un gard pe latura de vest, care acum este prăbușit. Se poate refolosi așa cum e, se poate ridica gardul, mai ales că are o combinație foarte frumoasă de zidărie și piatră. Astereala necesită înlocuire permanentă fiind infectata cu ciuperci, probabil că structura poate fi păstrată și reparată. Ardezia originală de pe casă se regăsește doar în proporție de 50%, restul fiind înlocuită cu elemente de carton asfaltat ce seamănă nu ardezia.
Desigur, Palatul Niculescu-Dorobanțu necesită o intervenție serioasă de conservare și restaurare, as susține chiar una de demontare a lucrărilor de consolidare din anii ’50 și ’80, și refacerea lor într-un mod mai respectuos pentru acest monument unic în București.
„Make Bucharest Great Again” vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici: