Este pregătit Bucureştiul pentru inundaţii? Ce spune ApaNova

Prima amenajare a Bucureştiului în vederea protecţiei împotriva inundaţiilor datează de pe vremea lui Alexandru Ipsilanti (1725-1807), care a amenajat zona de Nord ca urmare a viiturilor catastrofale din 1774. Atunci a fost pentru prima dată când Bucureştiul învăţa cât de vulnerabil este în calea apelor. „Ipsilanti a făcut lucrări mult în amonte. Spre exemplu, a făcut un baraj din lemn, la Lunguleţu, în judeţul Dâmboviţa, şi un canal de derivaţie. Apa mare când se acumula pleca spre râul Ciorogârla. Orice viitură era deviată cu 20 de km înainte de Bucureşti”, explică pentru B365.ro, directorul Serviciului Canalizare din cadrul ApaNova, Liviu Liţescu.

Soluţia a fost una de moment, deoarece nu rezolva viiturile din bazinul inferior al Dambovitei. La începutul anilor 1800, Capitala a fost măturată de apele Dâmboviţei de mai multe ori iar bucureştenii au învăţat pe propria piele ce înseamnă cuvântul sinistrat. Abia la sfârşitul secolului XIX Comisia Tehnică a Primăriei Bucureştilor a interzis construcţiile pe malul râului. Morile au fost dezafectate iar dependinţele tăbăcăriilor interzise. Chiar şi aşa, în 1865, Bucureştiul este lovit din nou de inundaţii. Lucru ce l-a făcut pe Alexandru Ioan Cuza să ceară inginerilor vremii amenajarea Dâmboviţei. Lucrările cerute de domnitor au început efectiv în 1880 când s-au găsit şi banii necesari pentru proiect.

Cursul sinuos al râului a fost îndreptat astfel încât acesta să tranziteze cât mai repede Capitala. În aceeaşi perioadă s-a conturat şi ideea unui sistem de canalizare. Albia a fost lărgită şi adâncită cu şase metri, astfel încât să preia, pe lângă apa de ploaie, şi o parte din apa menajeră. Fundul râului a fost căptuşit cu podină din stejar, malurile au fost întărite cu pietriş, s-au plantat copaci şi s-au amenajat şi splaiurile, de-o parte şi de alta a râului. Mai mult, s-au construit şi două praguri, unul la Grozăveşti, unde era amplasată şi prima uzină electrică a oraşului şi celălalt la Vitan, care să întârzia eventualele viituri. În urma amenajării, Dâmboviţa reuşea să transporte un debit de apă de opt metri cubi pe secundă. Aproape cât duce astăzi, într-o zi normală. Lucrarile au fost realizate în cinci ani de catre un antreprenor francez. Cu aceasta ocazie s-au construit şi cele două splaiuri aferente râului, după terminarea lucrărilor nu numai albia Dâmboviţei era alta, dar şi intreaga zonă învecinată căpătase o nouă înfaţişare, pe care şi-a pastrat-o în următorii 100 de ani.

„Istoria… nu se repetă…”

Următoarele lucrări de sistematizare au mai fost făcute abia înainte de Al Doilea Război Mondial, când din cauza aglomerării urbane, Bucureştiul risca să se întoarcă cu aproape 200 de ani în urmă. Cele două principale colectoare (n.r. – mici tuneluri), cu rol de canalizare a oraşului, paralele cu Dâmboviţa, şi care trebuia să se reverse în râu la ploi torenţiale nu mai făceau faţă, la puţin timp de la inaugurare, datorita puternicei dinamici urbanistice axate pe zona centrala. Astfel că autorităţile de atunci au decis în cele din urmă anularea deversoarelor de siguranţă, demolarea lor, iar toate apele menajere dar şi cele pluviale, ajungeau din nou în râu. Asta cu toate că municipalitatea dispunea de schiţele unui amplu proiect strategic întocmit în anul 1910, semnate de inginerul Dumitru Germani – o somitate în domeniul hidraulicii, care a proiectat și a condus lucrări de alimentare cu apă și de canalizare în oraşe precum Pitești, Tulcea sau Brăila.

Schiţele inginerului au devenit realitate doar ici-colo pe raza Capitalei, cu toate că erau bazate pe o serie de planuri topometrice şi înregistrări pluviometrice foarte precise ale armatei. Aşadar, în 1935 Dâmboviţa aproape că se transformase din nou în principala magistrala de canalizare a oraşului, mult mai poluată şi din cauza dezvoltării urbane şi industriale, lucru ce creştea din nou riscul de inundaţii. Atunci, cel puţin pentru zona centrală, autorităţile au venit cu o soluţie de compromis, departe de a produce efectele scontate. „Se apropia războiul iar lumea nu prea mai era cu gândul la investiţii urbane. Astfel, toată zona Pieţei Unirii, o zonă foarte insalubră şi circulată, a fost acoperită cu un planşeu de 600 de metri lungime. Planşeul acoperea mai multe poduri în zona respectivă„, continuă directorul.

În perioada de început a comunismului, după anii ’40, nu a existat niciun plan elaborat de sistematizare din punct de vedere al canalizării şi protecţiei împotriva inundaţiilor, ci doar soluţii zonale, la fel ca înainte. Cu toate că pe raza Bucureştiului au răsărit peste noapte cartiere dormitor. „Aceste cartiere luau locul unor străduţe, pe care locuiau câteva zeci de familii. În locul acestor străduţe au apărut pâlcuri de blocuri. Infrastructura nu a ţinut pasul pentru aceste zone, care au ajuns peste noapte să aibă o densitate a populaţiei de 10 ori mai mare„. Reţeaua de canalizare subdimensionată şi deja depăşită de numărul mare de imobile nu mai făcea faţă ploilor şi nu de puţine ori întreg sistemul refula.

„Ceauşescu şi-a dat seama că trebuie făcut ceva şi cu Dâmboviţa. Devenise aceeaşi baltă urât mirositoare, nu se mai făcuse nimic de aproape 80 de ani. Dâmboviţa se transformase într-un canal în aer liber. Cu bălării, arbuşti… o junglă, cel puţin pe sub poduri„, mai spune Liviu Liţescu. Acest lucru creştea considerabil riscul de inundaţii la debite mari ale râului. Soluţia a fost o amenajare complexă a râului Dâmboviţa care a venit în anii ’80 şi care a ţinut cont mai mult de schiţele proiectanţilor din Phenian decât de cele semnate de inginerul Dionisie Germani. Aşa a apărut caseta colectoare, sau „Râul de sub Dâmboviţa” – principala magistrală de canalizare a Bucureştiului.

„Proiectul nu a fost foarte original pentru că a fost de inspiraţie nord-coreeană. Dar, ajuns în mâinile inginerilor români a ieşit ceva nu numai grandios tehnic, dar şi conceptual foarte bun. Cu marele inconvenient că era greu accesibilă„, adaugă şeful canalizării bucureştene. Inaugurată pe fugă, caseta colectoare nu a funcţionat niciodată la capacitate maximă. Mai mult, cu timpul, din cauza schelelor şi cofrajelor uitate în urmă, au apărut multe blocaje (dopuri) care au contribuit la inundarea mai multor zone din Capitală. La toate acestea s-a adăugat şi dezvoltarea haotică a oraşului. „În zona Nord s-a defrisat puternic şi s-a construit puternic, fără posibilităţi confortabile de utilităţi. Aici dau exemplul cartierelor rezidenţiale. Acolo, după ce a apărut o pădure de vile, toate lumea se întreba de ce noi ne inundăm sau de unde luăm apă. În toată salba Colentinei sunt nişte descărcări greu de controlat. Şi nu numai în oraş, ci şi mult în amonte. Plecând de la Snagov încoace„.

Un alt lucru care cântăreşte mult în strategia privind protejarea Bucureştiului împotriva apelor este şi aşa-numitul grad de impermeabilitate. Este vorba despre suprafaţatele, deja foarte mari, acoperite cu clădiri, beton, asfalt sau pavaje care au crescut exponenţial în ultimii 20 de ani şi care, în prezent, suprasolicită sistemul de canalizare al Capitalei. Automat dezvoltatorii spun că e mai bun betonul decât maidanul insalubru, ignorând efectele naturale dezastruoase. Mai exact, apa de ploaie nu mai ajunge în pământ ci, în cele din urmă, în caseta colectoare, mărind gradul de impermeabilitate al oraşului aproape de 70 la sută.

Clima, bat-o vina

Bucureştiul ultimilor ani nu a suferit doar din punct de vedere urbanistic. Clima a evoluat într-atât de repede încât Capitala abia poate ţine pasul. Mai mult, în limbajul specialiştilor şi-a mai făcut loc un termen: „ploile spot”, care se produc torențial doar în anumite cartiere ale oraşului. „Noi am început să ne punem mari semne de întrebare în 2005, când au apărut acele ploi care în statisticile multianuale erau ploi care se produceau în mod normal odată la 50 de ani. Acum când plouă parcă e potop. Te dai cu barca”. Acest fapt a grăbit eforturile ApaNova pentru reabilitarea casetei colectoare de sub Dâmboviţa.

În acest moment, după o muncă de aproape doi ani, dopurile au fost înlăturate iar sistemul este retehnologizat, pentru a fi adus la capacitatea proiectată. Vane automate conectate la calculator şi pluviometre, ce comunică în timp real precipitaţiile căzute în diferite zone ale Bucureştiului, sunt doar parte a unui viitor sistem, complet automatizat. Cu alte cuvinte va exista posibilitatea, peste puţin timp, să se poata izola canalizarea oraşului în zonele unde nu plouă pentru a permite fluxului de apă din zonele în care plouă să poată fi descărcat, controlat, în Dâmboviţa dar şi în caseta colectoare. „A face minuni este imposibil pentru că sistemul de canalizare al unui oraş se face în sute de ani. Ce putem face este să optimizăm şi să modernizăm ceea ce există, pe de-o parte, şi să instituim reguli foarte drastice în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană cu masuri ce impun sistemul separativ de canalizare. În toate ţările UE aceasta abordare este obligatorie şi se regăseşte în Regulamentele de Servicii Publice„, conchide directorul Serviciului Canalizare din cadrul ApaNova, Liviu Liţescu.

Canalizarea Bucureştiului în 2013, în cifre:
– 100.000 de racorduri ale imobilelor, cu o lungime totală de aprox. 800 km
– 61.000 de cămine de inspecţie
– 2.100 km lungimea totală a reţelei de canalizare
– 42.000 de guri de scurgere a apei pluviale
– 23 de staţii de pompare apă uzată
– 1 casetă de apă uzată sub albia Râului Dâmboviţa
– 1 staţie de epurare a apelor uzate la Glina.