Pentru cei care locuiesc în cartierele învecinate, dar și pentru cei care trec zilnic în drum spre birou pe lângă ea, bucata de teren abandonat de pe Bulevardul Unirii denumită „Esplanada” e parte din viața noastră de zi cu zi.
Această mare gaură din mijlocul orașului a luat naștere înainte de 1989, o dată cu demolări care aveau să facă loc unui ansamblu de instituții culturale. A rămas, până în prezent, o groapă. Dar s-ar părea că în sfârșit se fac pași spre schimbare, o dată cu mutarea ei în administrarea PMB.
În urmă cu vreo 15 ani, treceam zilnic de-a lungul Esplanadei pe bicicletă, în drum spre un fost loc de muncă, iar seara înapoi spre casă. Pe atunci, exista o pistă recent trasată pe trotuarele late de pe Unirii, dungi galbene nesfârșite care mă duceau din Piața Unirii până pe Decebal.
Acum, dungile galbene sunt aproape complet șterse de timp, iar bicicliștii își fac loc printre pietoni, căței, cărucioare și stropitori care irigă spațiul verde și care uneori ajung pe trotuar.
Tot acum, după ce treci de spațiul verde perfect, tuns și ferchezuit la linie, un zid jos de beton cu graffiti semnalizează că „de aici nu se trece”. După micul gard de beton se întinde terenul imens „Esplanada”, poate cel mai mare semn de întrebare din centrul Bucureștiului, dacă întrebarea ar fi „de ce nu face nimeni nimic cu locul ăsta de atâția ani?”.
O groapă dreptunghiulară imensă e străjuită de bulevardele Mircea Vodă / Unirii / Nerva Traian / Octavian Goga, iar acolo locuiesc în armonie gunoaie, căpușe, vegetație ambițioasă, oameni fără adăpost, autobuze, plus cele mai dârze familii de țânțari pe care le-am cunoscut în viața mea.
Mai jos, pe partea cu Nerva Traian, Primăria Sectorului 3 a amenajat cu doi ani în urmă terenuri de tenis & volei care pot fi folosite gratuit, plus un spațiu verde cu alei din pavele, platani și iarbă a cărei creștere a fost supravegheată zi de zi. După construirea terenurilor de sport, Primăria a amplasat pancarde care să marcheze gloria.

La mică distanță, o parcare cu status incert, care în weekend devine Piața volantă Nerva Traian. Lângă ea, un TOI TOI albastru mirositor și, spre linia de tramvai, niște vulcanizări și terase.
Săptămâna trecută, Consiliul General al Primăriei Capitalei a aprobat preluarea a aproape jumătate din acest teren în administrarea PMB. (Bucata dinspre Biblioteca Națională rămâne în continuare la Ministerul Justiției întru transformarea în Cartierul Justiției).
De fiecare dată când o autoritate ia un teren (sau instituțiile plimbă terenuri între ele), instinctul bucureștenilor este Panica – aoleu, sigur fac blocuri pe ele!!! – asta demonstrând din nou încrederea noastră în instituții.
Însă – vești bune – Primăria Municipiului sugerează faptul că CHIAR VREA SĂ FACĂ UN PARC! Adică să urmeze încadrarea din Planul Urbanistic a terenului ca destinație de spațiu verde pentru agrement. Urmează consultări cu arhitecți și probabil încă un milion de lucruri birocratice, însă acesta este primul șantier din București care mă entuziasmează (N.B. noi în sectorul 3 suntem ușor traumatizați de șantiere interminabile cu pavele, deci să ne înțelegeți reticența).
Aș scrie de o sută de ori substantivul și tot nu ar fi suficient. Unparcunparcunparcunparc. Orice cu verdeață. Orice care să absoarbă această poluare interminabilă care ne epuizează plămânii și nervii. Dacă vreți să faceți din Groapă acest Central Park al Bucureștiului, care să aibă efectiv doar funcție de parc, nu ne supărăm, chiar vă rugăm.
E un loc pe care noi, cei din cartierele din împrejurimi (Vitan etc.) îl avem foarte aproape de suflet, pentru fructele, legumele, brânzeturile foarte bune cu care vin producători din toată țara. Plus că nu există nici o altă piață în zonă.
Din nou, e un capitol la care zona suferă mult. În această bucată de oraș nu sunt țarcuri de câini amenajate mai deloc, iar cele câteva, semnalizate ca atare, sunt niște petice de pământ insalubre, cu pietroaie. Bonus: dacă patrupedul nostru pune lăbuța cumva pe spațiul verde, în plimbările prin cartier, ne trezim uneori cu Poliția Locală să ne dea amendă. Parcul IOR este prea departe pentru mers zilnic pe jos, la fel și Izvor sau Tineretului.
În Herăstrău și în IOR, plimbatul cu bicicleta e un slalom printre cei veniți la plimbare care pe jos. Mai ales în weekend, biciclitul pe benzile înguste e o glumă sau o loterie la finalul căreia afli dacă ajungi în lac sau nu.
Personal, nu mai merg cu bicicleta de câțiva ani pentru că toate trei pe care le-am avut au fost furate. Cea de-a treia era chiar legată cu lanț de motocicletă de un gard, așa că s-a tăiat bucata de gard și s-a plecat cu tot cu el, cu bicicleta și cu lanțul – dar dacă aș avea un parc mai bike-friendly, m-aș răzgândi.
Ne-au ieșit pe urechi.