Epoca pârţului ca şi act artistic (cronică de film)

Am văzut până la urmă ”Don t look up” şi nu ştiu să vă spun dacă mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. 

În linii mari. aş zice că mi-a plăcut, doar că nu înţeleg de ce e un aşa mare subiect de discuţie. Da, suntem superficiali, da, aşa privim lucrurile, dar alte vremuri nu se vor mai întoarce. Nu e un clişeu că e epoca vitezei, uitaţi-vă că Tik Tok a depăşit google. Nimic din ceea ce cere o atenţie mai mare de câteva secunde nu prea mai reuşeşte să treacă de filtrul minţii noastre.

Generaţii crescute cu iphone şi social media se îndreaptă  dejacu paşi voioşi spre maturitate, un alt tip de maturitate decât a noastră. Nu mai vor să îşi ia carnet de conducere, la care noi visam de la 10 ani încolo. Nu mai beau la fel de mult alcool, nu mai pleacă de acasă, mă rog, multe diferite care probabil vor rămâne aşa şi se vor accentua. 

Ni se spun astea, mai mult sau mai puţin subtil. în “Don t Look Up”. Şi e ok că e aşa. Ce pierdem, însă, e că pierdem din vedere nişte lucruri. Pierdem din vedere calitatea, sigur că lumea râde când vede vulgaritate, dar de ce să ajungem să o transformăm pe Meryl Streep într-o persoană vulgară? Tocmai ca să legitimăm această vulgaritate? Sigur că seamănă cu Trump, dar oare nu era mai interesant să semene cu Trump prin joc artistic, nu prin bucle prost făcute şi gesturi bizare? Chiar trebuie să fie totul la mintea cocoşului, aşa? Nu încercăm şi noi să mergem mai departe de 1 plus 1?

Ne-am chinuit secole să ne simplificăm viaţa şi am ajuns să o simplificăm atât de mult încât ne autodistrugem. Am inventat plasticul şi am uitat porţelanul, am inventat filmul şi am uitat cartea, pe urmă tik tok-ul şi am uitat şi de film, rescriem istoria, că nu ne mai place şi cândva drepturile unora sau altora nu erau respectate, aşa că mai bine nu mai vorbim despre asta. 

Aşa şi cu pârţul. În general, pentru copiii de 4-5-6 ani, cuvinte ca pipi, caca, pârţ sunt o ocazie minunată de râs. Acţiunile în sine, şi mai şi. Când mai creştem, teoretic depăşim perioada asta. O mai lăsăm prin comedii, eventual, dar nu o transformăm în act artistic. Ştim ce e, un act fiziologic firesc, cu siguranţă nu un act artistic. 

Da, presa e cam aşa cum e în film, e adevărat. Dar e aşa pentru că aşa e consumatorul de presă. Şi subiectul de presă. Cum ar fi să avem doar “The Economist”, cine ar citi pe scară largă “The Economist”? 

Aşa. Revenind. Am început filmul. M-am plictisit după vreo 10 minute. L-am reluat altă dată, m-am uitat până la final tot pe plictiseală. La ce super actori joacă, putea să fie mult mult mai bine. Ori aşa au vrut, să rămână la suprafaţă cu jocul, ca să fie în trend cu lumea şi cu vremurile, ori aşa a ieşit. Asta nu ştim. Mi-a plăcut destul de mult de Cate Blanchett, mi-a plăcut şi de DiCaprio, de fapt mi-a plăcut şi de Meryl Streep, doar că e ceva pe undeva care nu s-a legat. Cumva, pare că vrea să fie şi comedie şi dramă, doar că performanţa e slabă şi la una, şi la alta. Cam astea-s. Oricum, în ultimii ani cam toate filmele pe care le-a aplaudat lumea mi s-au părut uşor stupide. 

PS: Mergeţi să vedeţi „West Side Story”. Și „Casa Gucci”, dacă mai e prin cinematografe. 

Nota B365.ro: După ce mergeți să vedeți West Side Story” și „Casa Gucci”, întoarceți-vă și mai citiți Maria. Mai are și alte confesiuni, evaluări și recomandări excelente:

• 4 motive pentru care urăsc Revelionul
• Cum ne distruge Instagramul vacanțele
• 6 locuri din București de unde cumpărăm chestii de casă WOW
• 10 seriale pe care le-am văzut ca să (nu) fie nevoie să le vedeți și voi