CONTRIBUTORS

Elogiul luzărilor. E uman să ratezi, să pierzi și să nu știi

Zilele trecute vorbeam cu o rudă dragă mie care îmi punea una dintre întrebările care m-au preocupat și pe mine mult timp. Cum pot fi unii atât de proști? Da, frate, proști. Cum să mergi așa pe stradă? Cum să te descurci în viață? Și cum îmi place mie să întorc problema pe toate părțile, m-am gândit ceva timp la asta și am ajuns la o concluzie: uneori sunt eu însumi îndeajuns de prost încât să mă simt foarte mișto așa. Și recomand la toată lumea.

De ce e rău să fii un ratat?

„Societatea noastră…” e o formulă de început de eseu de clasa a treia, dar pentru că astăzi sunt auto-indulgent, voi spune că societatea noastră e obsedată de oameni de succes. Faza e că nu e vreun Magisterium sau vreun Consiliu sau vreun ceva mondial care să seteze regula asta, ci pur și simplu fiecare dintre noi, în parte. Sigur, suntem parte dintr-un sistem capitalist, care pune accentul pe competiție, dar finalmente, noi ne dăm peste cap să ne încadrăm în această schemă. Pe vremuri, în Grecia antică, de exemplu, oamenii îi considerau pe cei nerealizați „nenorociți”, adică niște oameni pe care Zeița Fortuna, zeița norocului, i-a ignorat cu desăvârșire. Ce făceau grecii, însă, era să conștientizeze că Fortuna e destul de capricioasă și că imediat îți poate lua ce ai sau da ce nu ai avut. Această formă de smerenie crea un mod un pic diferit de a aborda situația. Uite un luzăr! Mâine s-ar putea să ajung și eu un luzăr. Ce fac? Ori îl ajut pe luzăr, ori îl las în pace.

De ce e rău să nu fii un ratat?

Faza e că posesiunile materiale și intelectuale sunt destul de faine, dar ele nu schimbă natura noastră emoțională. Sentimente de vinovăție, rușine, abandon, ură se trăiesc la fel de intens și pe o saltea de paie și și pe scaunul unei limuzine. Adică nu e ca și cum, odată cu succesul, ne transformăm în altă specie. Sigur, educația de orice fel e minunată, dezvoltarea inteligențelor ne ajută să fim (un pic) mai fericiți. Dar sunt mulți oameni de succes, cu multe posesiuni și celebri care se autodistrug și care se dezumanizează doar pentru a păstra aparențele. Prin urmare, Aristotel ne-a învățat bine: moderația e cheia fericirii. Să ții echilibrul, să nu te lași condus nici de avariție și nici de lene.

Speranța abuzivă

Speranța și optimismul sunt parte din schema numită în prezent ”pozitivitate toxică”. Să negi cu o hotărâre aprigă orice potențialitate de a o da în bară, orice eventualitate de a nu ieși toate așa cum vrei tu nu înseamnă că ești omul zilei, nu înseamnă că ești rezilient, înseamnă că ești rezistent. (Și asta nici măcar nu mai este la modă). Nu poți să te opui crizei și să te faci că o să trecă, nu poți să te opui faptului că la un moment dat ai ieșit pe locul doi, că ai ratat înscrierea, că ai picat examentul. Rezistența ne face captivi în tipare nesustenabile, în timp ce reziliența ne transformă în oameni cu o capacitate de metamorfoză emoțională. Vorbim foarte mult despre stres post-traumatic, dar mai există și opusul acestuia: creșterea post-traumatică. Un om fericit va găsi în adâncul încunericului o lecție. Nu va nega întunericul, nu îl va urî, nu i se va opune. În mitologia nordică, una dintre rune (simboluri ale alfabetului FUTHARK), se numește Hagalaz, care simbolizează trecerea printr-un câmp asupra căruia se aruncă o ploaie de săgeți. Dacă ea apărea în divinație, indica faptul că omul va crește, va evolua, dar că această creștere va fi pricinuită de o mare încercare. Și mai e o vorbă: erou te întorci de la război, nu de la petrecere.

Perfecționismul debilitant

Aici vorbesc din experiență. Să încerci să fii întotdeauna cel mai bine pregătit, cel mai isteț din sală, cel mai fără de pată e o cursă obsedantă și nesănătoasă. Când ești atât de preocupat despre poziționarea ta, hrănești foarte mult autosufieciența, dar și autoagresivitatea. Dacă ar urla cineva la tine să dai înainte, să nu te lași, să faci mai bine, mai mult, mai frumos, ai spune că e un agresor. Dar când cel care urlă e un pitic din capul tău, ai impresia că ești perseverent și puternic. Nu e chiar așa. La un moment dat vei exploda și, atunci, timpul investit în recuperare va înclina balanța, pentru că orice monedă are două fețe și pentru că armonia se obține fiind prezent și conștient chiar și de propriile limite.

Recunoștința e mama iubirii

Andre Comte-Sponville spune că ”Orice formă de cunoaștere este o rană narcisică”. Adică tot ceea ce cunoaștem profund, autentic și intim ne va știrbi din autoritatea față de sine, ne va aduce la conștientizarea faptului că ce știm este o picătură și că ce nu știm este un ocean. Cred că maturitatea unui om se măsoară în numărul de cicatrici ale egoului. Și uneori, chiar dacă nu ești un luzăr, e bine să încerci să vezi lumea prin ochii unuia, pentru că nu știi ce descoperi: poate faptul că viața este posibilă și așa, poate că nu există o rețetă pentru a-ți trăi zilele pe lumea asta și poate că oricum ai fi, dacă ești recunoscător că ți s-a oferit șansa să explorezi lumea, vei fi fericit oricum, indiferent de standardele sociale.

Nota B365:  Pentru combinația lui unică de înțelepciune, deșteptăciune, candoare și mirare, noi am bea în fiecare zi cafeaua cu Andrei, doar că n-avem destul timp. Dar, când prindeți niște răgaz, mai citiți de la el, merită:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button