El e Azor, măi bipezilor!

„M-am născut acum câţiva ani în Rahova, într-o cutie de carton lipită de peretele unei centrale termice de pe Sebastian. Maică-mea m-a adus pe lume într-o zi friguroasă, pe mine şi pe cei şase fraţi ai mei. Doar eu şi Pată am supravieţuit. Pe restul i-au răpus bolile, foamea şi gerul. Am dus-o bine o bună bucată de timp chiar şi după ce mama a dispărut la un moment dat. Şi-o fi luat lumea în cap de la atâtea probleme, îmi ziceau răutăcioşi golanii cartierului. Aşa o fi fost după sunetul de cauciucuri înfrânate şi schelălăitul pe care l-am auzit în mijlocul unei nopţi când m-am trezit speriat şi n-am găsit-o. O fi fugit de noi. Nici măcar nu eram înţărcaţi când am rămas singuri însă o bătrână ce locuia la parterul unui bloc de lângă ne-a hrănit cu biberonul până când ne-au dat dinţii. Când ne-am mai mărit, în primăvara imediat următoare, ne-am hotărâm s-o căutăm pe mama. Pată m-a părăsit în scurt timp şi s-a înhăitat cu unii de pe Pieptănari. Îi spălase creierul Ursu’, o namilă care se lauda că stăpânii lui au curte şi că-i poate adăposti pe toţi în caz de. I-a zis că-i bine şi frumos în banda lui: mâncare, femele, teritoriu asigurat. Şi-au găsit sfârşitul toţi sub alicele unui burtos căruia îi muşcaseră fetiţa pe terenul de joacă. Pată nici măcar n-o meritase. Stătea tot timpul deoparte când nenorociţii hărţuiau sau atacau oamenii.

În căutările mele am străbătut tot oraşul. Din Herăstrău până în Berceni şi din Pantelimon până la Industriilor. Am fost fugărit, mângâiat, bătut cu pietre şi hrănit. Tocmai de-asta n-o să pot niciodată să-i înţeleg pe oameni. Era s-o păţesc rău de tot într-o zi când m-am trezit pe-o stradă pustie c-o pungă de mâncare în faţă. Eram flămând şi-am uitat de tot când am băgat nările în boabele alea divine. Au tăbărât, din boscheţi, vreo cinci inşi cu bâte şi laţuri. N-au fost prea dibaci şi-am putut s-o rup la fugă. Mi-a tremurat sufletul când am ocolit în viteză o maşină parcată pe colţ din care se auzeau ţipete şi urlete. Ce soarta m-ar fi aşteptat… După spaima aia, în aceeaşi zi m-am hotărât să pun capăt hoinărelii. M-am aciuat în curtea unei instituţii după ce-am ajutat un paznic să alunge câţiva hoţi. M-a lăsat să stau lângă ghereta lui şi mă plătea c-o bucată de pâine o dată la două zile pentru simplul serviciu că eu făceam planton când el dormea în post. A fost ciudat când tot el m-a dat pe mâna celor cu laţuri şi bâte. Cică ăia care lucrau în clădirea pe care o păzea au votat nu ştiu ce în legătură cu noi şi că nu mai avem voie pe stradă, alături de oameni. Aşa am ajuns pentru prima oară la Policolor, într-un adăpost în care împărţeam o cuşcă cu încă doi indivizi. N-am stat mult acolo pentru c-am fost adoptat de-o femeie care mi-a dat drumul când a ajuns acasă, în spatele blocului. Mai erau câţiva acolo între care şi unul dement care muşca pe toată lumea. Din cauza lui iar m-au prins, iar am fost adoptat şi tot aşa vreo câteva ori. Acum sunt din nou la Policolor, singur în cuşcă după ce ieri l-au scos pe unul Sică de l-au prins pe la Iancului. Curios lucru că l-au eliberat fără să-l ia cineva acasă. Azi se fac deja 30 de zile de când sunt aici şi încă nu m-a adoptat nimeni. Dacă n-apere cineva şi o să-mi dea ăştia drumul, de data asta o sa fug la ţară…”