„Ej’ nebun, cum să expire bordurile?!?” Unul dintre marile mistere din București, elucidat într-un autobuz STB

Mi-a luat ceva, până să mă prind ce e parcul auto al STB: o colecție de teatre în mișcare. Fiecare autobuz, troleibuz sau tramvai circulă prin oraș echipat cu câte o scenă atipică, pe care actori încă anonimi participă la un maraton al comediei.

🚌 Pe traseul lui 226, un cetățean mai are puțin și explodează, din cauza veștilor venite dinspre un amic: „Iar schimbă ăștia bordurile? De câte ori pe an le schimbă? L-am întrebat pe un muncitor, acum două săptămâni, ce i-a apucat, de le schimbă iar? Mi-a zis că bordurile au termen de valabilitate. Termen de valabilitate? Da’ ce, e brânză?! La mine-n cartierul ajunseseră să pună bordurile una lângă alta, în picioare! Cât de proști trebuie să ne mai creadă ăștia de la conducere…. Proștii Pământului! Da’ proștii ăștia, de multe ori, sunt mai deștepți decât ei, ăia cu școală multă!”.

🚌 – N-am pomenit, să se-aleagă prafu’ de mine, atâtea telefoane! Doamne ferește!

Femeia de 20 și-un pic de ani e exasperată. (O situație clasică, ba chiar zilnică, pe liniile STB, dacă e să fim foarte sinceri…). Dar telefonul continuă să sune, așa că răspunde: „La cimitir! Da, m-am mutat acolo! Unde să fiu, mă?! Sunt de-abia în 13 Septembrie!”.

Abia închide, că prietena lângă care stă în autobuzul 139 o și ia la întrebări:

– Cine era?

– Olivia!

– Și ce mai voia și aia, i-e foame? Sau a rămas fără țigări?

– E prea cald, fă, și pentru mâncare, și pentru țigări! Numa’ la ăia din cimitir nu le e cald pă vremea asta! 

🚌 El și ea, tineri și îmbrăcați „țiplă”, par să se îndrepte către centru, pentru o ieșire dichisită cu prietenii. La un moment dat, ea ridică una dintre mâinile cu manichiură spectaculoasă și începe să se scarpine energic la nas. Se mai oprește, reia operațiunea, se oprește iar, apoi se uită spre el, parcă așteptând un comentariu. Dar bărbatul privește pe fereastră și nu observă „incidentul”. Fiindcă nu poate lăsa lucrurile așa, femeia anunță, pe ton pisicos:

– Mă mănâncă nasu’… Ce-o însemna asta? Ne batem?

Deocamdată bate din gene și zâmbește, în așteptarea răspunsului.

Partenerul, absent către plictisit, are proasta inspirație să răspundă monosilabic:

– Da.

Surprinsă, ea trece de la vocea alintată la una vag tăioasă:

– Ce zici tu acolo? Ne batem?

Fără să intuiască pericolul, „inconștientul” o ține langa:

– Da.

Ce urmează sunt câteva cuvinte rostite printre dinți și însoțite de o ditamai grimasa:

– Ce faceee?! Te bați tu cu mine, ai? Băăă…. pârlitule!

Abia acum decide bărbatul să-și ia privirea de la geam. Ceea ce îi  apare în fața ochilor e privirea furioasă a jumătății. Și, fiindcă nu știe ce altceva să facă, omul zâmbește. Și tace. Și-a dat seama, în cele din urmă, că-i cea mai bună variantă.

🤦 În dreptul unei porți, bărbatul în bermude și la bustul gol urlă indicații telefonice: 

„La dreapta! LA DREAPTAAA! Nu La stânga, mama ei de viață! Și mai repede, că turbez aici! Când oi avea nevoie de moarte, jur că pe tine te trimit după ea!”.

Mai multe cronici STB, mai jos:

• Ce pot face niște roșii cherry dintr-un bunic pofticios, nimerit în tramvaiul 32. Meniu STB cu de toate
• Domnul fără vârstă din stația STB Dr. Rainer și bizara lui coregrafie cu autobuzul
• “Simt că fac alergie la bani, nu se mai poate!” Situație incendiară într-un autobuz STB, cu o călătoare fiartă și de căldură, și de nervi