„Efectul Alcalay”, care a erotizat bucureștenii. Pe Calea Victoriei

Leon Alcalay avea o librărie a lui în București. Ori cartea, cartea, a creat atâtea balamucuri! Leon a-nceput ca ambulant de tipărituri. Cărticele, broșurele, revistuțe. Nimic actual la început.

De tânăr a deschis, în 1864, magazinul lui cu antichități, la colțul Podului Mogoșoaiei 27 cu Bulevardul Elisabeta. După ani, lui Leon i s-a spus să se mute că pe locul ăla, că se va ridica un mare hotel. Leon a așteptat cuminte construirea hotelului și apoi s-a-ntors tot acolo. Acum, locul lui menit se numea parterul lui „Grand Hotel du Boulevard”.

Dar povestea noastră nu este una imobiliară. Povestea am cules-o din “Dicționarul de locuri literare” al Corinei Ciocârlie și Andreei Răsuceanu.

Alcalay a făcut mult bine cu librăria lui. A făcut vitrine mari, după moda comerțului occidental și-n vitrine a pus, încă de la început, cărți erotice și de sfaturi utile. Da, Alcalay avea antichități, celebra colecție “Biblioteca pentru toți”, partituri muzicale, dar și literatură erotică. Interesant este că analfabeți cum erau, mulți bucureșteni ai vremii, își făceau drum special, se plimbau pe acolo scuipând în sân, dar musai să vadă noutățile erotice de la Alcalay.

“Capucinul inflamat”, “Amantul”, “Hermafrodiții”, “Păcătoasa”, “Menajera și domnul”, “De Sade”, “Calul de noapte”, “Chipul pervers al călugăriței”, “Povestirile erotice din Decameronul”, “Cum să ne ferim de sarcină”, “Avorturile”, “Unde ascund amanta?” “Mama și fiul, tata și fiica” “Diavolul are chipul grădinarului” și multe astfel de titluri. Porcoșenii, nu?

Cărțile Alcalay erau paradisul și infernul

Oricâte povești de dragoste am scrie noi astăzi, acestea din vitrina Alcalay sunt mai răsunătoare pentru că erau gustate de lupi hămesiți. Cei mai mulți erau analfabeți, apoi mulți dintre analfabeți erau funcțional incapabili să-nțeleagă textele. Așa că vitrina lui Alcalay era a fanteziei.

 Să privim acum și-n casele mahalalelor bucureștene

Cei mai mulți bucureșteni trăiau amorul casnic. Căsătoriți din motiv de-a păstra averea și a perpetua specia, sub semnul Bisericii, gândeau că astfel rezolvă problema. Își duceau traiul având înțelegere sau ceartă, cât cuprinde. A face sex cât ești tânăr era pentru a da copil.  După copil, puteau urma încă niște plozi.

Moștenitorul, în general, reproducea traiul părinților. Bolile, neliniștile vieții, însă, nu le știa nimeni. Amanții și amantlâcurile nu erau, așa, pe orice drum. Mahalalele erau înghesuite. Vecinii se supravegheau fără voie. Și lumea stătea în sinele ei cu un sex pe care nu-l pricepea prea bine și de care îi era rușine. Bun, se trăia din povești porcoase.

Puteau fi socotite, nu-i așa, educație sexuală. Dar aceste povești erau departe de poveștile Kama Sutrei. Nu vorbeau despre emoție, tehnică, abstinență, libidou și mai știu eu câte trăiesc bărbatul și femeia în lăuntrul lor. Glumele, poveștile de mahala nu pot decât să prezinte o schemă pe care apoi o râzi, o plângi, o mecanică pe care dacă o ratezi nu știi ce te așteaptă. Părinții n-avea educație sexuală. Ce să transmită pruncilor lor? Incultura sexuală se propaga, iar aventurierii erau identificați, bârfiți.

Cartea de la Alcalay a băgat emoție în mahalale

În primul rând, a fost o alternativă la bârfe, șușanele, la educația părinților. În tăcere, pe ascunziș, puteai citi despre experiențele altora. Cartea, citită pe ascuns, poate, dădea și un pic de experiență. Emoție. Crea un ideal. Era o oglindă. Uite, este sexul la locul lui, nu e o rușine, trebuie folosit.

Alcalay privea astfel situația. Cu un ochi la fructul oprit, cu altul la incultură. Dar povestea nespus de frumoasă este a analfabeților care nu știau carte să citească ce cărți sunt în vitrina lui Alcalay. Analfabeții erau copleșiți de numirile cărților acelora. Analfabeții știau că acolo e noutatea, e sexul de mărimea unei cărți, dar care în imaginația lor devenea cât lumea de mare. Era rușinea acolo, dar și fructul interzis. Statistica arată că abia în anii intebelici, știința de carte a bucureștenilor era mai crescută de 30-35 %. Asta-nseamnă că mulți bucureșteni treceau, roșeau, înghițeau în sec. Pătimeau în mințile lor. Treceau de la Paradis la infern.

Sociologul Henri Stahl în “Bucureștii care se duc” îi spune disperat provincialului cu nevastă și soacră să treacă pe partea ailaltă a Căii Victoriei. Ca să vadă Hotelul dacă ține neapărat, de la distanță. Henri speră ca vitrinele lui Alcalay să nu se vadă de la așa mare distanță. Era 1900.

Hortensia Papadat Bengescu vede pe drumul acesta spre Alcalay două tipuri de bărbați devastați de erotică

Unul este lupul hămesit:

Lup prin trașee hămesit, dar neistovit, venit din spaima pustiului spre miezul orașului, la zgomot și la lumină, strângând dinții neputincioși, dar mâncând cu ochii prada frumoasă proaspătă.” Al doilea tip e ciudatul care umblă “liniștit după femei, rostind o rugăciune, din care se aude miluirea dragostei”. (în cartea sa „Fecioare despletite”)

30 de ani mai târziu, Cezar Petrescu spune, în “Calea Victoriei”, aceeași poveste a nerușinatului Alcalay

Două surori se opresc să cumpere castane din colț și un domn pezevenghi se apropie de ele cu o glumă, c-o minciună. La Alcalay era locul pierzaniei. Scena e văzută din vitrină, de la Alcalay, unde un tânăr cu pantofi pirpirii tremură de foame, dar și de vis erotic.

Sunt coapte castanele, nu? Pirpiriul gândește cu un ochi la cărți cu unul la castane și agațamente, din vitrina de la Alcalay: “De-ar fi el acolo cu două demoazele?” Autorul Căii Victoriei, Cezar Petrescu, trăia el însuși astfel de scene ale pierzaniei, în față la Alcalay, acolo unde își vindea cărțile, dar mai ales acolo unde își ducea viața de timp liber:

Eu îmi organizez chiar şi timpul pierdut. Chiar viciile. O noapte de petrecere până la ziuă şi o săptămână de hoinăreală fără nici un scop nu înseamnă timp pierdut.

Așa zice Cezar Petrescu care se plimba pe Calea Victoriei, pe la Alcalay și privea și trăia și scria vise, eresuri și putirințe. Alcalay vindea celor cu carte și crea vise, eresuri, putirințe celor fără carte.

Zița din “O noapte furtunoasă” l-a visat pe Rică al ei întâi din cărți

Fată “cu carte” citise toate „Dramele Parisului” și visa un iubit pe măsura cititului ei, nu un pastramagiu. Și doar Rică, of, Rică Venturiano îi poate fi pe amoare. Căci doar el putea scrie astfel de scrisorică plină de apropouri livrești luate din Dramele Parisului:

Angel radios! De când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul rațiunii… Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o pozițiune pitorească și mizericordioasă și sufăr peste poate. O, da!

Rică îi scrie Ziței. Tehnic, doi analfabeți funcționali, care nu trec de litera cărții în înțelegerea ei. Altfel ar fi văzut cât de mari prostii spune Rică. Dar, astea sunt tehnicități, ce contează este patima hrănită de litera scrisă. Zița citea litera scrisă a lui Rică. Zița trăia o poveste din Dramele Parisului, în mahalaua lui Titircă Inimă Rea. Imaginația ei, pornind de la literă, zbura la Paris și ea era eroina unei drame ca-n povești. Dat naibii era Alcalay ăsta, nu? Erotiza bucureșteanul cu vitrina lui pusă-n buricul târgului. Iată-l pe Rică VIDEO cu un buchet de cuvinte încurcate, dar care-i dau curagiul de a da buzna noaptea în casa unei femei în pijamale și a-i spune oful virilizat de atâta carte. E „efectul Alcalay” nu știu fața iubitei, dar sunt plin de gărgăuni în cap despre cum ar fi dacă ar fi:

Nota B365.ro: #I❤️InBucharest – alte iubiri din București, mai jos:

• Vintilă plimbă ursul ca s-o înfricoșeze, dar s-o și farmece pe Marghioala. Îndrăgosteală în București, pe la 1800
• „Dezbracă-te și-ți stric frizurul” – veșminte dezbrăcate de boieri ca să descopere fructul dragostei
• Nadia Grey, o stea de cinema răsărită la București, și iubirea ei cu Bîzu, mare aviator și zeu la femei
• Amorurile și mizericordiile lui Caragiale. De la coana Mărghioala, la Amelia și Didina
• Boierii golani și “prezervativele” din Bucureștiul fără perdea al secolului 19
• George Enescu a iubit-o pe Maruca. Și, câtă suferință, atâta nesăbuință. Ca-n tragedia lui Oedip
• Alexandru Odobescu: gută, opiu și obsesia pentru Hortensia. Patima amoroasă care a făcut Bucureștiul să vuiască
• Triunghiul amoros Elena Chrissoveloni, Marcel Proust și Paul Morand a avut o copilă: cartea “București”
• Jeni Acterian, patimile cu Sănduc, celelalte iubiri și jurnalul ei de fată “greu de mulțumit”