E șantier arheologic la Obor, doar așa se explică săpăturile nonstop. „M-am uitat pe geam, o nouă prăpastie, Termoenergetica o să ajungă la vetrele dacice”

Dacă n-aș ști sigur că locuiesc în Obor aș zice că m-am mutat peste noapte într-un sit protejat de UNESCO. De prin august, cartierul meu a devenit un fel de Pompeii contemporan. Doar că în loc de cenușă vulcanică avem praf d-ăla ordinar de șantier, iar în loc de arheologi cu pensule fine avem excavatoare cu nervi și program de trezire la 7 și ceva dimineața. Adică înainte de programul legal de liniște sau gălăgie.

Ce frumos arată un șantier care nu se mai închide vreodată

În fiecare zi, ritualul e același. Mă uit pe geam și descopăr o nouă prăpastie. Nu e metaforă. E o groapă autentică, cu margini abrupte și panglici de semnalizare care flutură dramatic în bătaia vântului. Dacă sapi suficient de mult în Obor, sunt convinsă că dai de daci, de romani, poate chiar de primele țevi montate cu speranță în anii ’70. În ritmul ăsta, Termoenergetica o să ajungă la vetrele dacice și o să ne anunțe că apa caldă întârzie din cauza unui artefact.

Pentru că, da, apa caldă a devenit un fel de apariție mistică. Ne mai dau apă din când în când, așa, ca să nu uităm cum era viața înainte de șantierul permanent. E o relație toxică: azi curge, mâine nu. Azi te speli omenește, mâine fierbi apă pe aragaz ca într-o tabără montană. Diferența e că aici nu e nici munte, nici aer curat, doar nervi și notificări seci despre „lucrări de remediere”.

Și găuresc. Găuresc metodic, obsesiv, aproape artistic. Dacă ar exista un campionat mondial de perforat asfaltul, Obor ar lua aurul detașat. Nu contează că e luni sau vineri, că plouă sau e soare, sunetul de picamer e noul meu ceas deșteptător. La 7 și ceva începe concertul. Nici nu mai am nevoie de alarmă; infrastructura orașului mă iubește suficient cât să mă trezească zilnic.

Obor, șantier fără de sfârșit

Ironia e că totul pare nesfârșit. Se sapă, se astupă, apoi se sapă din nou, poate puțin mai în stânga, poate puțin mai în dreapta. E un performance urban, o instalație live despre fragilitatea conductelor și rezistența psihică a locatarilor. Mă întreb dacă, peste ani, când lucrările se vor fi terminat (optimism pur), o să privim asfaltul neted cu nostalgie și o să spunem: „Ții minte când trăiam pe marginea craterului?”

Până atunci, trăiesc în cel mai activ sit arheologic imaginar din București. Doar că, în loc să descoperim trecutul, încercăm disperați să salvăm prezentul. Și, eventual, să prindem o zi întreagă cu apă caldă.

Te-ar mai putea interesa și:

• Proiectul „Nu primești, nu plătești”, la vot în CGMB. Dacă e aprobat, bucureștenii vor plăti apa caldă și căldura atât cât primesc, Termoenergetica va avea instrucțiuni clare
• Adevărata dilemă termo a unei bucureștence din Obor: Dacă dovedești că ai tremurat și nu te-ai spălat iarna asta, nu plătești agentul termic absent. Dar cum dovedești?
• Se simte că a început postul Paștilor. Miracol în Obor și în București, apa caldă și căldura au înviat deja, deși încă nu au trecut trei zile