Cum se apropie Crăciunul, cum începe freamătul temei “Mințim sau nu mințim copiii că există Moș Crăciun?”
Nu am înțeles niciodată de ce se folosește așa frecvent termenul de minciună în povestea asta, căci realmente e o poveste frumoasă, nu o minciună. Ok, și dacă o să creadă că există un moment din an când se îndeplinesc dorințele și când ne permitem să ne dorim orice, de ce asta așa de rău și de ce e o minciună pe care nu o putem tolera? De ce nu o privim ca pe oricare altă poveste pe care le-o citim sau pe care o văd la desene animate cât sunt mici? De ce e așa greu să îi învățăm că e despre a dărui și a face bucurii altora și despre empatie și despre a îi ajuta pe cei care sunt mai puțin norocoși ca noi? Nu știm, nu se știe, pare să fie un mister destul de bine păstrat acesta.
Moș Crăciun, totuși, există. E ok să existe
Și avem următoarele argumente:
- O să fie dezamăgit când o să afle. Asta e cam din aceeași categorie cu “nu îi pun centură de siguranță în mașină că plânge și nu îi place”. Dintre adulții pe care îi știu eu, niciunul nu a fost traumatizat sau nu știe să fi fost traumatizat când a aflat că nu există Moș Crăciun. Din experiența mea, nici măcar nu-mi mai amintesc cum am aflat, cert e că, la un moment, dat m-am prins că un adult din grupul celor cu care petreceam sărbătorile ajungea întotdeauna după cadouri. Nu-mi amintesc să fi suferit prea tare, dar îmi amintesc așteptarea, bucuria de a fi împreună. Nici acum, la mai recenta experiență a fiicei mele, nu știu exact cum a aflat, cred că a fost o conștientizare așa, de la un moment la altul, dar o să o întreb, măcar să fie mai clar. Oricum, asta nu o împiedică să scrie și acum scrisori pentru Moș Crăciun și, sincer, nici pe mine să îmi cumpăr chestii pe care să mi le pun sub brad și să mă și bucur de ele. Plus că îmi place și să fiu atentă la ce își dorește și să iau, dacă pot. Și n-a avut dorințe prea nerealiste până acum, poate doar pe când abia învăța să scrie și nu se înțelegea mai nimic. Mi-a și spus la un moment dat că nu e problemă dacă nu înțeleg eu scrisul, o să știe Moș Crăciun.
- “Și noi, părinții, ce credit mai primim dacă ei cred că aduce Moșul tot?” Aici cred că, dacă realmente simțim nevoia să ne recunoască meritele, păstrăm și noi unul ditren cadourile importante și zicem că moșul n-a putut și că l-am luat noi și uite așa toată lumea e fericită. Pentru că depinde și ce îi spui copilului despre Moș Crăciun, nu îmi imaginez că o să creadă că îi poate aduce luna de pe cer și două vagoane de mașini for real. Și, chiardacă e așa, până la urmă e treaba noastră să îi ținem cât de cât cu picioarele pe pământ.
- “Și ce îi spunem despre toți Moș Crăciunii care circulă prin oraș?” Mmmmm… nimic? Sau orice? Copiilor le plac poveștile, așa că vor crede. Și, dacă amestecăm un pic de realitate cu un pic de magie, chiar e o rețetă bună.
Sunt convinsă că mai sunt și alte dileme pe tema asta. Dilema mea rămâne aceeași: de ce teoretizăm atât și de ce ne facem atâtea probleme pe un subiect care ar trebui să fie despre altceva. Despre făcut turtă dulce împreună (sau sushi, căci copiii noștri își vor aminti mai degrabă de tradiționalul sushi de Crăciun), despre stat acasă împreună, despre uitat la filme proaste de Crăciun, despre nefăcut nimic în zile ploioase (că de Crăciun cu zăpadă nu prea se mai pune problema, cel puțin aici în București) și despre timp petrecut împreună. În care nu punem presiune, căci de aici, de fapt, de la presiunea asta pe care o și anticipăm cu dilemele privind existența apare de fapt și tot stresul sărbătoresc. Ce ne facem când află copilul, ce ne facem dacă lui X nu îi place cadoul, ce ne facem dacă nu apucăm să dăm cu aspiratorul și dacă nu crește cozonacul.
Deci:
- Moș Crăciun există.
- A little bit of magic nu e minciună.
- Niciodată nu e prea devreme pentru Christmas Decorations
Xoxo
Nota B365.ro: Fără stres, de vorbă cu Maria, xoxo: