E cel mai urât proces din București și se întâmplă acum

La un moment dat, cu vreo 40 de ani înainte de a deveni definitiv puriu ca să vorbesc despre cel mai urât proces din București, m-am apucat eu să cotelesc prin casă, într-o după amiază când rămăsesem singur. Încă era comunism. Și, din sertar în sertar și din dulap în dulap, dau, spre surprinderea mea, peste o carte impecabilă vizual, Haiavatha, Căpetenia Pieilor Roșii. Văzând-o, mi-am zis în sinea mea atât: Hmmmmm! Era clar o carte pentru copii, dar eu nu știam de ea și am bănuit că ai mei aveau vreun motiv ca să mă lase în neștirea asta. Am citit-o, ridicând paginile la unghi de maxim 70 de grade ca să nu se uzeze și am pus-o la loc. Până la Crăciun, când mi-a adus-o Moș Gerilă, o mai citisem de câteva ori.

Așa am aflat că Moș Gerilă nu există, dar nu era ca și cum aș fi avut de ce să tratez asta ca pe o tragedie, că oricum nu-mi aducea niciodată exact ce-mi doream. Ce-am avut și ce am pierdut. Treaba importantă e că de maniera asta am realizat că pot afla mult mai devreme cum mă va dezamăgi Moș Gerilă sau Moș Crăciun și abia așteptam să rămân singur acasă și să caut dezamăgirea peste tot. 

Fac o mică paranteză, eu foarte rar am fost nimerit cu cadourile. Inclusiv când am fost foarte specific, tot n-am primit ceea ce am cerut. Acum vreo 20 de ani au strâns niște prieteni bani să-mi ia un cadou de ziua mea și m-au întrebat ce vor și le-am dat un model de geantă de laptop în care computerul portabil (am zis să nu repet laptopul) se băga cu latul în jos, nu știu cum să explic altfel, un dreptunghi cu lățimea paralelă cu solul. Mi s-a luat o geantă cu lungimea paralelă cu solul, același model cu una pe care o aveam, dar pe gri, motivația fiind că era frumoasă. Era. 

În fine, de atunci am tot căutat prin colțuri de dulapuri după ce urmau să-mi facă ai mei cadou cu varii ocazii, neștiind la vremea respectivă că cel mai din dulap eram chiar eu. Uneori căutam și când nu urma vreo varie ocazie, doar de dragul căutării, un concept care mi-a mâncat zilele, căci astăzi chiar pot spune că m-am căutat de m-a luat dreacu’. Și astfel, la un alt moment dat, să fi avut vreo 8-9 ani, poate chiar în 1989, găsesc în bibliotecă, în spatele unor cărți, o cutie care conținea niște extraordinar de frumoși pantofi de piele întoarsă, culoarea aia roșcat deschis spre galben. Io nici acum nu sunt pe figuri de fashion și din astea, poate și pentru că nu-mi permit, dar am în continuare o slăbiciune pentru tot felul de adidași. 

Superbi mi s-au părut pantofii ăia. Su-perbi. Mamă, și nu m-am putut abține, m-a luat cu delir, am știut direct că trebuie să mă încalț cu ei să mă duc cu ei p’afară, să fiu văzut. Era foarte cald pentru perioada aia și mi-am pus și pantaloni scurți să mi se vadă ca lumea. Și nu știu ce viața mea o fi fost în capul meu, dar m-am apucat să joc fotbal în ei. Având în vedere orientarea mea sexuală mai gingașă, mi-e foarte neclar ce-oi fi căutat io să joc fotbal, cred că a fost singura dată când am practicat acest sport. 

Nu m-am temut, m-am gândit că-i șterg eu de praf și-i pun la loc în cutie și maică-mea nu o să-și dea niciodată seama. Și-am căzut. Și mi-a driblat soarta toate planurile mele de copil inconștient și precaut când din genunchi mi-a curs sânge direct pe unul din pantofi. Mi-a stat inima. Degeaba am încercat eu să scot pata, ea acolo a rămas. I-am spălat pe talpă cu o cârpă udă și i-am pus la loc. Ulterior mi-am dat seama că erau pentru Paște și nu vreți să știți ce Săptămâna Patimilor am avut, cred că atunci mi-am integrat eu definitiv anxietatea, Și aveam dreptate, m-am dus bătut la împărtășanie, că așa m-a spovedit maică-mea pe toate părțile, încât l-am orbit pe preot cu lumina mea interioară când am ajuns la biserică. Cu tot cu pata pe pantof.

Și, nu știu, dar de atunci am rămas cu această fobie de a-mi murdări încălțările. Mie nu îmi displace deloc Bucureștiul, am mai scris asta în articolele de aici, DAR există un aspect, un proces natural pe care îl detest aici, niște zile peste care aș prefera oricând să sar neieșind din casă, dar n-am cum petru că am câine. E vorba de procesul de topire a zăpezii, când aceasta se amestecă cu mizeria de pe străzi și se formează niște bălți imense și pline de ceea ce la mine la Drăgășani se numește ciorofleacă. 

Mâzgă ar fi un termen mai existent pentru ce se face pe străzile Bucureștiului și nu îmi place punct. Nici nu poți să stai ca lumea la stop că, dacă vine cineva în viteză te umple din cap până în picioare, prin unele locuri nici nu ai cum să te dai jos de pe trotuar și, cel mai important, oriunde ai călca te murdărești pe pantofi. Și încă nu e atât de rău, că nu s-a făcut încă suficient de cald cât să se topească zăpada ca lumea, dar urmează.

Aș vrea, în cele din urmă, să specific că nu m-am dus atât de mult cu pluta încât să cred că asta e cea mai mare problemă de pe pământ, că știu că nu e. Sunt multe locuri pe planetă unde oamenii mor pentru că luptă pentru drepturile lor, sunt multe locuri unde oamenii nu au ce mânca sau chiar nu au apă potabilă. M-am plâns și eu un pic, ca tot omul, ca să fac din asta o ocazie prin care să ne doresc nouă tuturor să învățăm, de o manieră cât mai blândă, să ne plângem din ce în ce mai puțin și să ne aducem aminte că cea mai mare ciorofleacă din viața noastră o aducem noi cu tot felul de reacții nedemne de maturitate. Cum a fost și asta a mea cu procesul urât din București. Doamne ajută și Doamne ferește până când mintea se limpezește. Adișorul Cioroflecatorul.