E cel mai frumos delir să analizezi tipologiile casierițelor de la supermarketurile din București

De-a lungul zbuciumatei mele vieți am stat prin foarte multe zone ale frumosului București. Fiind posesorul unei forme de atașament mai mult anxios, mi-e cumva mă ușor să mă leg emoțional de vânzătorii de la supermarketurile din cartierele respective decât de alți oameni care ar putea vrea ceva de la mine. Cum m-am mutat aici în 2000, am avut timp să văd că, pe casele de marcat, tipologiile sunt variate, dar constante. E foarte posibil ca unele să-mi fi scăpat, dar cele care nu mi-au scăpat le găsiți în continuare.

Amabila. Parcă și-a găsit sensul în viață acolo. Era o zi frumoasă, ea a trecut pe lângă o casă de marcat și aceasta i-a vorbit despre chemare, iar ea știut că, gata, căutarea ei s-a încheiat. Are un vibe din ăsta de parcă ar fi îndrăgostită, dar nu e dragoste din aia la care îți pierzi mințile, nuuuu. Ea are o relație bazată pe inteligență emoțională reciprocă și, prin urmare, n-are de ce să-și bată capul cu dramele personale are clienților. Nu face deloc un efort să fie drăguță nici măcar cu cei mai mitocani dintre aceștia. Chiar simți că te respectă. Jos pălăria!

Repezita. E mereu urmărită, dar se abține de ochii lumii să-și dea paranoia pe față. Preferă, de dincolo de subconștient, să pară încurcată sau chiar eficientă. Zâmbește robotic, știind că așa a fost instruită de conducere, dar, în spatele zâmbetului ei, poate exista o cișmea a confuziei care nu ține doar de natura profesiei ei.

Acra. Nu vrei s-o superi. Mai bine renunți la cumpărături decât să se ajungă la asta. Atunci când ceva nu funcționează, ei îi ia doar o secundă ca să rememoreze tot răul care s-a abătut asupra ei de când Cain l-a omorât pe Abel. Tot răul acesta a transformat-o pe ea într-o victimă și a acrit-o dincolo de zona de confort a murăturilor. Acum răul acela ești tu. 

Începătoarea. De cele mai multe ori, în ochii ei se vede teama. Oricând poate apăsa un buton greșit. Oricând din degetele ei poate începe să se scurgă o apocalipsă. Oricând Bucureștiul se poate stinge pentru că ea face ceva greșit, așa că pune toată coada pe pauză și cheamă un coleg cu vechime care îi arată cum se face deseori folosind un ton care sugerează că el nu a fost niciodată un începător, rareori folosind un ton plin de înțelegere. Există și începătoare cărora li se rupe. Bravo lor.

Lenta. Scanează cu viteaza cu care mamele își așează pentru prima dată pruncii în pătuț. Ea și buzna o dă cu încetinitorul, dar nu oricum, ci cu energia ei de Maestră Zen care știe că lucrurile se mișcă cu vrea Domnul, nu cum vrea ea. Când ea e la casă, codurile de bare se emoționează și se făstâcesc atât de tare, că nu mai știu să fie citite și trebuie introduse manual. 7 hipopotam 0 hipopotam 0 hipopotam 1 hipopotam. Oh, am greșit, o iau de la capăt. Zâmbet. Când ea muncește lumea optează pentru casele de self pay.

Sătula. Obosităăăăă. Obosită și atât. Psihic mai ales. La orice oră. E riscant să ai o nemulțumire cu ea, pentru că stă mereu pe marginea prăpastiei conflictului și are siguranța că viața care a obosit-o a învățat-o și cum să aibă argumente mai mult sau mai puțin valide pentru a câștiga o contradicție verbală. Dar un astfel de conflict poate fi și începutul unui film foarte bun. Despre căderi nervoase, evident.

Superioara. Înainte să moară a sunat-o pe ea Michael Jackson ca s-o felicite că a terminat masterul în casierisme la Cambridge. Ea nu le e superioară doar colegilor ei, ci și celor mai mulți dintre clienți. Adică, dacă te-ai dus într-o pijama mai terfelită, te-ai compromis în ochii ei. Superioritatea ei dispare abia în clipă când la casă apare vreo doamnă de o evidentă bunăstare și cu care comunică cu respect, de la egal la egal.

Prearapidă. Concentrată mereu. Am vorbit de ea pe larg săptămâna trecută. Ea nu face contact vizual. Ea scanează. Zici că se joacă un joc pe calculator și de viteza cu care scanează depind scorul și posibilitatea de a trece la nivelul următor. În mintea ta poate apărea ideea că vrea să te umilească la fel cum au făcut-o ți părinții tăi, arătându-ți că nu ești în stare nici măcar să bagi niște produse în plasă suficient de repede. Așa cum am specificat în articolul anterior, doar ea știe ce în sufletul ei.

Prietena. Tratează clientul ca pe colega de bancă. Ca pe vecina. Dacă ar ajunge și dacă i s-ar permite ți-ar da și una copilărească după cap sau ți-ar pune piedică atunci când pleci cu sacoșele de la casă. Dispune de o memorie senzațională. Ține minte ce copii ai, ce rude, care mătușă e în spital cu ciumă bubonică. Se bucură că te vede din nou chiar dacă te vede pentru prima dată și abia așteaptă să te vadă data viitoare, în speranța că Dumnezeu vă va ține pe amândoi sănătoși pentru următoarea întâlnire.

Comentatoarea. De obicei nemulțumită de comportamentul sau cerințele vreunui client anterior față de care n-a avut cum să-și verse amarul. Faptul că are mereu ceva negativ de observat la alții nu e nimic altceva decât un mecanism prin care ea se calibrează în direcția echilibrului și prin care evită grațios o cădere nervoasă cu posibile urmări grave.

Rupătoarea de ușă. Ușor de confundat cu sătula, dar doar pentru urechea neatentă. Și dacă îți cumperi doar un castravete și o banană, ea tot găsește timpul necesar să îți spună de trei ori că în zece minute i se termină programul și pleacă direct acasă. Când îi urezi odihnă plăcută, îți explică scurt că ea nici acasă nu are timp de așa ceva.

Aș vrea să închei acest articol salutând respectuos toate aceste categorii. Nu e ușor să lucrezi cu oameni, cu sute sau chiar mii de oameni, prin urmare efortul dumnealor merită tot respectul nostru, al clienților. Doamne ajută și Doamne ferește, doar iubirea la casă nu se plătește. Adișorul Recasietorul.