După-amiază de fete în București. Terasa cu “Pui roz revoluționar” făcut de bucătarul care a-nghițit ospătarul

16 nov. 2020
612 Afișari
După-amiază de fete în București. Terasa cu “Pui roz revoluționar” făcut de bucătarul care a-nghițit ospătarul

- Crezi că ar trebui să îi spunem? îmi întreb prietena. Suntem pe terasă, iar V. privește îngrijorată în farfuria mea. Își aprinde o țigară, râde și îmi spune: - Hai, aștept cu interes. Știi că oricum o să fie iar aceeași discuție. Dar fie, că mă plictisesc. Lângă masă se materializează ospătarul.

Ospătarul materializat se uită către puiul meu în crustă.

  • Dar de ce nu ați mâncat, nu v-a plăcut? Cartofii văd că i-ați mâncat
  • Știți, era nefăcut.
  • CUM ADICĂ NEFĂCUT?
  • Uitați aici este roz în interior și e carnea crudă, curg chestii din el precum se revarsă sprinklerele de pe Bulevardul Unirii când uită ăștia de la primărie să le închidă, și știți, e pui, adică nu e vită… 
  • DOAMNĂ, AȘA TREBUIE SĂ FIE!
  • Crud?
  • NU E CRUD.
  • Dar uitați, aici – îi împing puiul spre ochi – AICI se observă culoarea roz, care e cum să vă zic, știți și dumneavoastră cum sunt chestiile roz. Dar stați liniștit, nu e nici o problemă, plătim, vă ziceam așa în caz că vreți să discutați cu bucătarul să verifice modul de preparare pe viitor.
  • SĂ ȘTIȚI CĂ AM MAI AVUT DISCUȚIA ASTA ȘI CU ALTE PERSOANE CARE NU AU VRUT SĂ ÎNȚELEAGĂ CĂ AȘA E REȚETA.
  • De pui crud?
  • NU E CRUD.
  • Încercați să îmi spuneți că ce văd eu nu e adevărat?
  • MĂ DUC SĂ CHEM BUCĂTARUL.

Se întoarce cu aplomb și intră în restaurant.

În locul lui, iese pe ușă un tip înalt, tatuat, care nu arată ca și cum a mai înghițit trei bucătari înainte și – Dumnezeu să ne ajute – pare și genul de care ar putea deține o motocicletă. Bucătarul șef. Cu el o să fie mai greu. În lumina soarelui care îi cade pe tatuaje, mă gândesc că, totuși, poate puiul crud nu e ceva greșit.

  • E vreo problemă?!?
  • Mmmm… nu neapărat, uitați aici -, îi explic aplecându-mă peste masă, ca să observ mai bine ce vers din Biblie se întrevede pe antebraț – este puțin roooz, dar nu e problemă, adică acum că mă gândesc, chiar nu mă deranjează.
  • AȘA TREBUIE SĂ FIE, UITAȚI, AM UN TERMOMETRU, VREȚI SĂ MERGEM ÎN BUCĂTĂRIE SĂ VĂ ARĂT TERMOMETRUL?
  • ….??? Termometrul dumneavoastră?
  • CU CARE IAU TEMPERATURA PUIULUI SĂ VĂD DACĂ E FĂCUT CONFORM REȚETEI?
  • Ah. Acela. ….Poate termometrul dumneavoastră este stricat…?
  • ÎMI PARE FOARTE RĂU DACĂ NU V-A PLĂCUT MÂNCAREA, DAR NU ȘTIȚI DUMNEAVOASTRĂ CUM TREBUIE SĂ FIE.

Și intră furtunos la loc în restaurant. Un minut mai târziu, chelnerul se întoarce cu o prăjiturică cu lime.

  • A zis șefu’ să vă dau asta.

Pleacă.

Prietena mea stinge țigara și reflectează.

  • De ce crezi că face lumea chestia asta?
  • Ce? o întreb cu gura plină, scoțând o coajă de lime dintre dinți.
  • Încearcă să te convingă că ceva e bine, când e mai mult decât evident că e rău.

Îmi aduce aminte de ziua în care a sunat la RADET să le spună că nu are apă caldă. Au urmat 10 minute în care doamna de la capătul celălalt al telefonului i-a explicat că apa care curge ESTE caldă, că prietena mea NU ÎȘI DĂ SEAMA, dar apa ei e aproape fierbinte, în timp ce V. stătea cu o mână sub robinet și încerca să îi transmită contrariul.

***

Există o regulă nescrisă pe care o avem împreună, după 14 ani de ieșit în oraș în București, în care, dacă ceva e în neregulă cu mâncarea din farfuria uneia dintre noi, e indicat ca eu să tac din gură.  Situația de mai sus este un caz rar, fiindcă de regulă mergem în restaurante mișto. Sunt multe în București, cu echipe minunate și mâncare extraordinară și sper ca toate să fie încă acolo peste câteva luni de zile.

Întâmplarea e din toamna anului trecut și m-am tot întors cu gândul la ea din lockdown încoace, de mai multe ori, pentru că ilustrează bine un tip de atitudine. Atitudine, pe care, din poveștile celor care au trăit perioada respectivă, înțelegem că o avea și regimul comunist – și care se rezumă la ‘dumneavoastră trăiți o experiență extraordinară, dar nu vă duce capul să vă dați seama’.

E vizibil cu ochiul liber că o bună parte din măsurile luate de autorități în această splendidă perioadă Covidească ne fac rău. De la faptul că ne împing în criză economică, până la degradarea sănătății mintale a fiecăruia dintre noi –  un termen care, în România, e folosit de maxim trei hipsteri care stau prea mult pe internet, iar pentru restul nu există.

Ca și cum nu există oameni în spatele cifrelor. Dar nu mai știm ce e bine și ce e rău. Ce poți să faci într-un context în care lumea nu mai distinge între bine și rău?

Am nimerit din întâmplare recent într-un thread de Facebook unde se folosea sportiv cuvântul ‘gaslighting’. Am aflat că înseamnă să manipulezi pe cineva atât de mult încât persoana respectivă să se îndoiască de propria percepție asupra realității. Vine dintr-o piesă de teatru din anii ’30, Gas Light, în care protagonistul, în încercarea de a-și convinge soția și pe cei din jur că e nebună, schimba locul obiectelor din casă sau diminua intenționat lumina generată de lămpile cu gaz în fiecare zi, iar când ea observa schimbarea, îi spunea că e totul e în capul ei. Că doar își imaginează.

Există și în politica de azi. Limpede ca lumina zilei.

  • Dar uitați, ne spălăm cu apă rece, iar dacă ajungem în spitale, ne ducem cu groază că nu ne bagă nimeni în seamă acolo, dacă ne ducem la un ghișeu de instituție publică, așteptem în orice secundă să fim loviți cu un set de bigudiuri în cap, pe banii noștri, efectiv, calitatea vieții e foarte scăzută.

– EU AM FĂCUT ATÂTEA PENTRU ORAȘUL ĂSTA, CUM ÎNDRĂZNIȚI SĂ NU VĂ SIMȚIȚI BINE? POATE NU VĂ DAȚI SEAMA, DAR VĂ SIMȚIȚI FOARTE BINE!!!, ni se răspunde.

***

  • Cică așa făcea și Ceaușescu, îmi spune prietena mea, trăgându-și păturica de restaurant mai sus pe umeri.
  • Mm?
  • Le zicea oamenilor că ei trăiesc foarte bine, dar ăia mureau de foame
  • Nu ți se pare că au ceva în comun? Personalitate narcisică? Ce e asta?
  • Nu știu, frate. Auzi, crezi că ne mai aduc prăjiturică din aia, că mie încă mi-e foame?
Cookies