- Crezi că ar trebui să îi spunem? îmi întreb prietena. Suntem pe terasă, iar V. privește îngrijorată în farfuria mea. Își aprinde o țigară, râde și îmi spune: - Hai, aștept cu interes. Știi că oricum o să fie iar aceeași discuție. Dar fie, că mă plictisesc. Lângă masă se materializează ospătarul.
Ospătarul materializat se uită către puiul meu în crustă.
Se întoarce cu aplomb și intră în restaurant.
În locul lui, iese pe ușă un tip înalt, tatuat, care nu arată ca și cum a mai înghițit trei bucătari înainte și – Dumnezeu să ne ajute – pare și genul de care ar putea deține o motocicletă. Bucătarul șef. Cu el o să fie mai greu. În lumina soarelui care îi cade pe tatuaje, mă gândesc că, totuși, poate puiul crud nu e ceva greșit.
Și intră furtunos la loc în restaurant. Un minut mai târziu, chelnerul se întoarce cu o prăjiturică cu lime.
Pleacă.
Prietena mea stinge țigara și reflectează.
Îmi aduce aminte de ziua în care a sunat la RADET să le spună că nu are apă caldă. Au urmat 10 minute în care doamna de la capătul celălalt al telefonului i-a explicat că apa care curge ESTE caldă, că prietena mea NU ÎȘI DĂ SEAMA, dar apa ei e aproape fierbinte, în timp ce V. stătea cu o mână sub robinet și încerca să îi transmită contrariul.
***
Există o regulă nescrisă pe care o avem împreună, după 14 ani de ieșit în oraș în București, în care, dacă ceva e în neregulă cu mâncarea din farfuria uneia dintre noi, e indicat ca eu să tac din gură. Situația de mai sus este un caz rar, fiindcă de regulă mergem în restaurante mișto. Sunt multe în București, cu echipe minunate și mâncare extraordinară și sper ca toate să fie încă acolo peste câteva luni de zile.
Întâmplarea e din toamna anului trecut și m-am tot întors cu gândul la ea din lockdown încoace, de mai multe ori, pentru că ilustrează bine un tip de atitudine. Atitudine, pe care, din poveștile celor care au trăit perioada respectivă, înțelegem că o avea și regimul comunist – și care se rezumă la ‘dumneavoastră trăiți o experiență extraordinară, dar nu vă duce capul să vă dați seama’.
E vizibil cu ochiul liber că o bună parte din măsurile luate de autorități în această splendidă perioadă Covidească ne fac rău. De la faptul că ne împing în criză economică, până la degradarea sănătății mintale a fiecăruia dintre noi – un termen care, în România, e folosit de maxim trei hipsteri care stau prea mult pe internet, iar pentru restul nu există.
Ca și cum nu există oameni în spatele cifrelor. Dar nu mai știm ce e bine și ce e rău. Ce poți să faci într-un context în care lumea nu mai distinge între bine și rău?
Am nimerit din întâmplare recent într-un thread de Facebook unde se folosea sportiv cuvântul ‘gaslighting’. Am aflat că înseamnă să manipulezi pe cineva atât de mult încât persoana respectivă să se îndoiască de propria percepție asupra realității. Vine dintr-o piesă de teatru din anii ’30, Gas Light, în care protagonistul, în încercarea de a-și convinge soția și pe cei din jur că e nebună, schimba locul obiectelor din casă sau diminua intenționat lumina generată de lămpile cu gaz în fiecare zi, iar când ea observa schimbarea, îi spunea că e totul e în capul ei. Că doar își imaginează.
Există și în politica de azi. Limpede ca lumina zilei.
– EU AM FĂCUT ATÂTEA PENTRU ORAȘUL ĂSTA, CUM ÎNDRĂZNIȚI SĂ NU VĂ SIMȚIȚI BINE? POATE NU VĂ DAȚI SEAMA, DAR VĂ SIMȚIȚI FOARTE BINE!!!, ni se răspunde.
***